Category: RO

Mai puțin bunul simț. Și omenia, luată în sensul său mic, și anume: „calitatea de a fi om”.

Îmi este, în continuare, destul de dificil să înțeleg – pe deplin – anumite tipuri de comportament, cu toate că le constat aplicarea, din ce în ce mai des, în contexte cât se poate de variate.

Acum ceva vreme, în mai puțin de un minut, am vizualizat următoarele 3 aspecte de viață:

1. una bucată porumbel sfârtecat lângă o ditamai trecerea de pietoni din centrul Cluj-ului;
2. trei (!) bucăți papuci diferiți, așezați (!) pe și pe lângă un coș de gunoi;
3. una bucată zdrahon eliminându-și secrețiile nazale direct în (!) Someș, direct de pe pod, direct din nas.

Tot în ziua respectivă, dar ceva mai târziu, am constatat – cu tristețe și profund îngrețoșată – că nu toată lumea trage apa după ce face pipi.

Ei… și, așa – călită – cum mă știți, îmi port febrele musculare și durerile minții printr-o lume în care mă regăsesc doar parțial – aia exterioară, pe care mi-o creează și servesc „alții”, „ceilalți”, „restul”.

Păi, măi, oameni, care sunteți voi în lume, frumos îi să ne luăm unii pe alții de fraieri? Să scuipăm pe ea conștiință? Să ne vorbim de sus, cu toate că suntem atât de mici, încât nici nu existăm? Să înfulecăm toate porcăriile? Să nu scriem cu diacritice? Să nu ne salutăm pe stradă? Să ne dăm ordine, ca și cum demiurgii ăia adevărați îs copiii noștri retardați? Să ne spargem dinții și capetele pentru un loc în autobuz? Să vorbim doar ca să nu tăcem? Să ne întrebăm ipocrit de sănătate? Să ne învinuim reciproc pentru neajunsuri personale? Să fim afoni în ale comunicării de orice fel? Să ne sugrumăm pornirile bune, doar pentru că putem? Să rămânem, constant și perpetuu, într-un stadiu de necunoaștere atât de bine definit, încât să rânjim pe ascuns când auzim de război? Să garantăm – cu atâta îndârjire – incompetența? Să promovăm nesațul nesănătos de burlesc-grotesc? Să ne vindem nimic – pe bani? Să o lălăim, pentru că ni se fâlfâie?

Da’ chill – totu-i relativ.

La fel de bine, titlul articolului ăstuia putea fi „Cum să-ți schimbi viața într-un singur an” sau „Așa grăit-a Georgiana” sau „10 adevăruri absolute despre slăbit” sau „Foioioi, ce tare îs!” sau „De la obezitate la normalitate” sau „După 1 an” sau orice alt bullshit asemănător. În schimb, am ales să îl intitulez relevant. Nu conține sfaturi sau tips&tricks. Sunt doar câteva concluzii despre cum pot eu să fiu (mai) bine cu mine. Și cum – da! – totul a început fix acum un an.

– Ce bine arăți!
– Mă și simt bine!
– Să-mi arăți poze din alea, înainte și după.
– Păi, nu am făcut poze „înainte”… iar „după” îi acuma, mă vezi live.
– Cum adică nu ai făcut?!
– Păi… cine Franz s-o gândit că o să chiar funcshăn?

Yup, chiar așa. Și cine avea chef de poze full-body când era cât șifonierul? Că mie, cu siguranță, nu prea îmi venea. Stați pe pace, though, că m-am vindecat și de asta. Aruncați numa’ un ochi pe profil, mai jos, că sigur dați de o poză cu mine, întreagă, din cap până în picioare și cu fericirile dinăuntru imprimate – tâmp – pe față.

Eiii, lăsați, nu vă panicați, că nu am dat în narcisism, ci îs mai conștientă de mine decât niciodată. Și de superficialitățile obligatorii la care-s supusă, în continuare. Self-awareness bine-meritat, aș fi tentată să cred. Pentru că toate concluziile astea ale mele sunt pe bază de conștientizare. Acuma îi viața! Și, știți… lucrurile alea „mici” nu-s chiar atât de mici. Ele-s binele la care visăm toți. Nu-i mare lucru să fii om mare. Toți avem chestii de făcut și facturi de plătit. Nu suntem excepționali că ne descurcăm, așa cum putem, în lumea asta. Nu-i pasă nimănui – cu adevărat – ce-i cu noi, dacă suntem bine sau mai puțin bine. Oricum, și binele ăsta îi relativ, nu? Și, de fapt, de ce să pese altcuiva decât mie ce fel îs eu, ce mănânc sau cu ce îmi ocup timpul?

So, după un an de regim alimentar hiperproteic, fără zahăr și fără grăsimi, plus oleacă de mișcare fizică, s-au întâmplat – printre altele – următoarele:
– am slăbit 40 de kilograme;
– am scăpat de obezitatea morbidă;
– nu mai am insomnii;
– dorm cel puțin 2 ore de somn adânc pe noapte;
– nu mai amețesc;
– mă mișc mai ușor;
– nu mă mai doare șoldul drept;
– mi-a crescut mobilitatea fizică.

Alte concluzii:
– pot trăi fără ciocolată;
– e bătălie pe mărimile de haine în care încap acum, pentru că multe femei îs „pe acolo”;
– îmi place să am febră musculară;
– nimeni nu face exercițiile fizice în locul meu.

Împăcare e puțin spus. De aici începe – binele, și anume. „How very cool!”, îmi spun. Mă gândesc să mă apuc de yoga, să fie Zen-ul cât mai complet.

Până una-alta, mă duc în alt tab, să-mi iau bilet pentru EC 2017.

O lecție ce am învățat-o, recent, și pe care am început să o pun în practică, deja, se poate rezuma cam în următorul hal:
Ce faci, Georgi?
Iaca… merg cum merge.
Ce faci?!
Merg cum merge.
Păi?
Atât.

Recunosc, easier said than done. But hear me out – știți că nu zic treburi degeaba. Îi ceva filosofie de viață și în spatele vorbelor ăstora – așa, tautologice – cum sunt ele.

Dacă e să încep cu concluzia (*wink*): Nu „propovăduiesc” un anume tip de comportament – temporar, de cele mai multe ori – gen dezmăț sau inconștiență sau lipsă de respect sau ură față de sine. Ceea ce încerc să sugerez că se poate face, atunci când universul și viața și toate entitățile alea mai mari decât tine încearcă să te învețe ceva, este să le asculți și să-ți însușești lecția. Cu discernământ, desigur. Cu teama constructivă a schimbării. Cu încredere în tine. Cu pozitivism. Zâmbind. Fără anxietate. Fără prea multe gânduri (overthinking sucks!).

Raționamentul e cam așa: alternativă la viață nu ai. Așa că, singura acțiune ce o poți face este să mergi mai departe. Bine, bine, dar cum să și mergi mai departe când X, Y, Z situații/ oameni/ faze etc.? Ei, aici e nevoie ca fiecare să vadă ce funcshăn. Atenție! Am scris că e necesar – nu facultativ, nu opțional, nu preferențial. Necesar și – aș adăuga – esențial. Și cine să-și dea seama, mai bine decât tine, cum poți reacționa la ce nu poți controla? Stimulii externi (sub formă de experiențe, oameni, contexte, idei, forțe etc.) nu ne ascultă. Nu le pasă că suntem bine sau mai puțin bine. Nu ne întreabă dacă îi/ le vrem sau primim în existență. Vin și ne atacă, because that’s what they do. Iar noi reacționăm. Cum – depinde „decât” de noi.

Eu am ales un soi de „laissez-faire” cu aplicabilitate în realitatea mea imediată. Asta nu înseamnă că îs ne-prezentă în propria-mi viață și că mă las la voia întâmplării. Mai degrabă, e cam așa: cu resursele de fantezie și de pragmatism de care sunt capabilă, decid – conștient și voit – să nu mai gândesc atât de mult. Sigur, analizez și trag concluzii, în continuare. Doar că, în loc să îmi stric bucuriile în mod deliberat, aleg să mă bucur de ele, mai întâi. Și, doar apoi, să le despic în jdemii de firicele și să le transform în închipuiri și scenarii ne-realiste. Cuz – ăfcors – I’m still doing that, că doar nu m-oi dezice atât de ușor. Constat, în schimb, că accept cu mai multă seninătate palmele și șuturile în fund… ăăă… pardon, lecțiile, dacă nu mai am așteptări și, efectiv, îmi golesc mintea de orice fel de gând. Trebuie să trăiesc fiecare moment, altfel – ce rost mai are? Ce rost aș mai avea? Îs nimeni pe lume pentru lume… might as well enjoy it while I’m here.

Să fiu conștientă că mi se întâmplă lucruri. Dar să nu știu, mereu, de ce.

Absurdul? Trăirea? Tăcerea? Fericirea? Bring them! M-oi prinde eu, mai încolo.

„Tăcerea are glasul ei de înțelepciune! Ascultă-o-ne!” Asta scrie pe un semn de carte pe care mi l-au oferit Lee (cea mai duf a mea) și Laura (colegă-mea de bancă), prin ceva clasă de liceu, de onomastica vreunuia dintre cei doi sfinți din calendarul ortodox de la numele cărora mi-au fost derivate prenumele. Cred că, în momentul ăla, fetele încercau să îmi transmită mesajul – maxim de subtil (mersi, fetelor!) de a vorbi mai puțin. Cred, doar, pentru că nu le-am întrebat niciodată care-i faza și de ce mă iubeau ele atât de mult încât să le pese de debitul meu verbal. Oricum, mi-a fost amintit conceptul, relativ recent și cu o brutalitate care depășește nivelul meu de toleranță mai mult decât mi-ar plăcea să cred. Ergo – blog post dedicat. Pe care, chiar de îl va citi cineva, va prefera să tacă, în loc să mă pună la locul meu și să mă certe că-s așa și pe dincolo. Pentru că – hei! – tăcerea e de fucking aur, right?

Dap! Așa e. Constat, din ce în ce mai pregnant, că să pot să tac – în contextul unei lumi excesiv de guralive – a ajuns în topul obiectivelor mele de dezvoltare personală. Ca om, decid să cresc așa cum îmi place mie să cred că e bun, frumos și corect. Tăcerea face parte din planul meu. Atât, doar, că nu-mi fuarti place, pentru că încă mai cred în puterea tămăduitoare a comunicării articulate. Și tăcând comunici, drept îi. Uneori, mai mult decât cu cuvinte adevărate. But… but… but… NO BUT! Taci!

Tac.

Dar ce te faci când constați că sunt mai multe tipuri de tăcere: închipuită, forțată, neagră, voită, adresată, interesată, dureroasă, simulată, prostească, în rafale, benefică, delicioasă, exclamativă, obosită, firavă, visată, amețită, dansată, beteagă, implorată, nedorită, mică, mare, închisă, promovată, educată și tot așa? Ce să mai și faci? Să înveți din toate tăcerile astea, asta să faci!

Cel mai greu mi se pare să înveți din propriile tale tăceri. Alea apasă cel mai greu, if you ask me. Că pe alea ce-ți sunt adresate de alți oameni parcă le accepți, în cele din urmă. Desigur, mai întâi te frustrează și te enervează, dar, eventually, pe alea tot ți le explici, cumva. Nasol tare cu alea de ți le provoci tu și în care rămâi până mai dai de cineva să ți le spargă și să ți le scoată din simțire. If only!…

Bine, pa.

Ceea ce suntem și ceea ce transmitem că suntem nu „pușcă”, întotdeauna. Pentru mulți dintre noi. E greu să fii și să știi că ești, în același timp. De cele mai multe ori, mergi cum merge. Chiar și atunci când ai zice că stă (orice: o situație, o experiență, un eveniment, un somn, viața)… ăla e mersul, aia se întâmplă, aia trăiești sau aia te trăiește.

Se nimerește, câteodată, să fie greu chiar și cu respiratul. O funcție elementară a organismului. Ce să-i faci?… mai dă rateuri. Și, atunci, you are so screwed: te sufoci, te panichezi că nu poți respira, îți închipui sfârșitul în chinuri groaznice, te zbați din ce în ce mai tare – cu restul de putere ce ți-a mai rămas. Și-ți revii.

Thing is: nu are prea mult sens să ne întrebăm „De ce?”. Eu am ajuns la concluzia asta pe bază de conștientizare a implacabilității destinului. Când eram la liceu, vorbeam de treaba asta doar ca să par cool, dar nu știam ce înseamnă, de fapt. Acum, sunt, în continuare, fatalistă, dar doar parțial. Cumva-cumva, mă contrazic. Dar, doar pentru că nu mi-s clare chiar toate, încă – working on it. Iar de altele – mai „reale” – nu mai vreau să mă ocup.

O treabă bună, în schimb, este puterea pe care o are gândul, cu varianta sa: pozitivismul. Atragi ce gândești. Think good thoughts and good things will happen. Eventually. N-o da nici în repetarea de mantre, ca să nu fie chiar penibil. Auto-sugestie. Repetă-ți ce vrei. Luptă-te cu tine să afli ce vrei, în primul rând. Odată ce ai aflat (deh, ai cam trecut de 30, cutuma socială zice că începe să fie momentul), amintește-ți zilnic pentru ce trăiești. Și dă-i! Și bucură-te de treburile alea mici, între timp. Zâmbește – pe bune! – că ți-a înflorit trandafirul. Sau că plouă. Sau că porți roșu. Sau că îți place o melodie. Sau că ai fost la biserică. Sau la festival. Ai înțeles.

Bun. Next. Altă concluzie. Vibrațiile negative la care reacționăm sunt, în egală măsură, cauza și efectul catastrofelor din interior. Altfel: ne legăm la cap fără să ne doară. Ni le creăm singuri și le dăm mai departe, chiar dacă nu le merităm nici noi, nu le merită nici cei cărora le încredințăm cu atâta încăpățânare. Ce neutralitate? Ce rațional? Tendințe părtinitoare, subiective și preferențiale – all the way. „Păi, dacă nu exist pentru mine, atunci…?” Păi, bine, dar cu limită. Fericirea ta depinde de tine, în mare măsură – dar, nu în exclusivitate. Try it, I dare you! Încearcă să fii fără oameni. Fără om. Doar tu cu tine. Vezi dacă funcșăn și scrie-mi un comentariu cu concluzia ta. Prove me wrong.

One more thing: Câți dintre voi trec dincolo de percepția senzorială a realității? Pentru majoritatea dintre voi, totul e teluric. Și nu e bine sau rău. E firesc. Doar să nu vă așteptați să fiu și eu ca voi. Mie îmi place trăirea și îmi plac cuvintele care o exprimă. Refuz să mă îngrop în fizic și palpabil, doar pentru că e mai ușor de perceput și acceptat.

I say „Fuck it!”.

Toți existăm. Câți suntem?