Category: RO

Chestia asta crește ca un balon dezumflat. I se încrețesc colțurile și mai-mai că zâmbește știrb. Se chircește și mai tare când o atingi. Apoi, explodează și te înfioară. E moale și miroase demențial. Te angajează și te ignoră, simultan. Îi vrei binele, o ții la piept, o dezmierzi. Cântărește cât toate personalitățile tale. O vrei și în viețile următoare. Începe să te viseze. Te uită în casă. Este ispita ta preferată. Te lasă din nou. Îi ieși în cale și te strivește ca un tanc. O sfidezi și îți adoarme în brațe. Vine să stea, dar pleacă. Își împletește nodurile în părul tău. O agăți pe perete. Expusă, pare să te vrea și mai mult. Moare. Plânge când o gâdili. Vorbește cu tine în gând. Își peticește armura cu flori. Tace. E prea metafizică, din când în când. Aprinde focul în munte. Îi este cunoscută joaca asta. Explodează, din nou. Se oglindește în toți demonii tăi. Provoacă înțelept. Mai deschide o cutie. Te scoate din adormire. Minte inspirat, dansând de nebună. Pare adevărată. Dispare odată cu tine. Te adună într-un singur loc. Te cotonogește, uitându-se, cu drag, fix în ochii tăi. Îți gătește bio. E veselă. Se pregătește de somn. Găsește ceva în tine. Moare, din nou. Îți păcălește simțirea. E perfidă și iubitoare. Se aruncă în fața trenului. Mai creează o circumvoluțiune. Devine organică. Are formă lunguiață. Amorțește crezul. Nu prea e pe fază. Dă cu tine de toți pereții. Te iubește doar pe la încheieturi. Înflorește toate freziile. Moare încă un pic. Poruncește revoluții. Se întinde pe tot idealul. Stă în colț și meditează înșelător. Așteaptă în penumbră. Te părăsește. E fleșcăită și insipidă. Stârnește nevoi. Face „poc!”. Te miră, idolatrizându-te. Îți trimite bezele și te așteaptă la gară. Te distruge cu consecvență. Capătă orice dorește. Îți fierbe trăirea, încăpățănându-se. Uită să te ajute. Explodează. Ți se cuvine, mai mult decât niciodată. Are răbdare să creadă în tine. Izbește firea de palpabil. Învinuiește câteva litere. Absoarbe tot cheful, și-l însușește. Se prostește când o presari peste iremediabil. Îți cântă, mereu, tăcerea. O verifici și te editează. Aproape că înțelege. Rămâne în urma ta. Ia conturul unei insomnii blege. Culege laudele ca pe spini. E bună. E cea mai rea. Lasă o dâră de plastic ars. Te greșește. Râde voit. Te îndrăgostește. Devine maleabilă. O lași să treacă. Se seacă. Te seacă și pe tine. Termină ea tremuratul. E super-ciudată și anostă. Îți vorbește din cărțile tale preferate. Are farmec. Evoluează instant. Se ține scai. Moare. Se trezește și îți explodează în față. Te ia pe sus. E foarte nasoală. Vine spre tine. Parcă s-ar duce. Îți face masaj. Se cuibărește pe retină. Te ridică peste restul. Te ține de mână. E caldă. Se sugrumă cu fularul verde. Inițiază nepăsarea simulată. Te strânge și pe tine de gât. Îți vrea binele. Explodează.

Te-ai gândit la mine în ultimele două minute? Te gândești acum?

Mi s-a întâmplat foarte rar – spre deloc, până acum, să nu folosesc, implicit, negativul în exprimare. Că-i de bine sau de mai puțin bine, rămâne de simțit. Cert este că și treaba asta își are stimulii ei. Ceva care a ținut de mine și continuă să mă alimenteze. Ceva ce am primit de la voi și mi-am însușit. Ceva aleatoriu pe lângă care am trecut și prin care am ajuns să mă calculez mai riguros.

Scrisul a rămas terapia mea. Mi-l asum și conștientizez fiecare posesiv pe care îl tastez. Pentru că mi se cuvin cuvintele despre mine. În primul rând, ale mele. Într-o măsură mai mică, și ale voastre. Mi-e dor de voi de o viață și, de aceea, nu vă cer să mi le spuneți. Până de curând, mi-ar fi fost rușine să vă vreau. Acum, îmi este ușor „cumva” că vă vreau. Dar, atunci când GG 3.0 dă eroare, îmi amintesc că, de fapt, vă merit și pe voi, așa cum și eu mă cuvin vouă. Și e cool reciprocitatea asta de vorbe și trăiri. Let’s not fuck it up, m-kay?

Parcă mai înainte a fost fix. M-ați iubit? Mi-ați oferit validarea asta pe care, încă, o cerșesc, cu o ritmicitate obositoare, dar de care – ciudat! – chiar nu mai am nevoie? Bine! O să continuu să vă întreb, până inventez o altă vorbă care să mă definească, în raport cu voi. Ieșiți din friendzone și din alte stări închipuite și haideți să ne imaginăm noi pe noi, împreună. Timpul ăsta de ne ticăie la încheietură tot o să treacă. Dar, cât de fain ar fi să îl facem fărâmițe și să-l divizăm până îl amețim și sare peste o liniuță!

Apropo, așa-i că-s simpatice diminutivele? Ce drăguțe sunt ele, cu cele câteva litere în plus și rezonanță de fetiță cu fundițe și rochiță în carouri. Dar superlativele? O, da, superlativele! Cele mai cuvinte barosane. Grandioase. Păi, nu? Why don’t we make like words and spell ourselves out?

Vă ascult.

Euforie, mulțumire, liniște, împăcare, dragoste, eliberare, sclipire, explozie, bine, sinestezie, actualitate, bucurie, stabilitate, încredere… Toate bunătățile astea mă umplu de un entuziasm cu care nu sunt familiară.

Starea mea de acum este rezultatul unei perioade în care nu am fost capabilă să mă văd și să mă înțeleg. Starea mea de acum se datorează, în mare măsură, oamenilor pe care i-am întâlnit și experiențelor pe care le-am trăit. Starea mea de acum mă obligă. Starea mea de acum va fi starea mea, de acum înainte.

Printre altele, astăzi, am participat la un eveniment deosebit. Cunoscând semnificația acestui termen și implicațiile pe care le poate avea interpretarea lui sau înțelegerea sa parțială, mi-l asum și îl explic în cele ce urmează.

Posibil (și probabil) ca o conferință de închidere a unui proiect să fie considerată de mulți doar atât: o conferință. Ei bine, pentru mine, conferința asta nu doar că este mult mai mult decât atât, ci are șanse mari de a deveni unul dintre cele mai memorabile evenimente din viața mea profesională. Mă cunoașteți, știți că nu folosesc cuvinte „mari” doar ca să mă aflu în treabă.

Bun. Ziceam că evenimentul de azi a fost unul deosebit pentru mine. În loc să înșir, cu liniuță, de la capăt, toate aspectele care m-au adus la concluzia asta, prefer să vă spun o scurtă poveste. În august 2014, o tânără cu mașină de împrumut, cu mintea creață și emoții maxime, a purces spre Râșca, o comună situată în zona deluroaso-muntoasă a județului Cluj. Mergea acolo pentru a ține un curs de limba engleză unor persoane din zonă. A fost o primă zi cu tremurat de voce și de mâini, dar, până la data examinării finale, tânăra noastră a ajuns să îi îndrăgească pe cursanți. Și, culmea, și ei pe ea. Pfoai! Apăi, atunci să vedeți mulțumire pe tânără! Împlinire și confirmare a potențialului ei didactic. De câtă vreme fugise de asta? De când o tot băteau ai ei la cap să se facă profă? Și, acum, ea să ducă un curs la bun sfârșit, pe propriile forțe, ghidată doar de o luminiță din interior și concentrată doar pe valorificarea cunoștințelor sale de limba engleză. Cine s-ar fi gândit că se poate? Iaca, s-a putut. Și încă bine.

A trecut, parcă, foarte mult timp de atunci. Dar, tind să cred că a trecut cu folos. Treptat, încrederea celorlalți în mine s-a materializat în sarcini asemănătoare, nu doar în deplasare, ci și în urbea de reședință.

Am umblat prin toată țara mulțumită proiectului care tocmai se încheie. Am vizitat orașe pe care nu le mai văzusem de multă vreme. Am corectat mii de teste inițiale. Am intervievat sute de fete. Cu multe dintre ele m-am întâlnit la ore. Cu câteva m-am împrietenit. Am mai crescut un pic, prin și cu ele. Le-am mai învățat și eu câte ceva. Cert este că mi-a prins bine și că nu o să uit prea curând „Safety demo”-ul din manual.

Contextul de astăzi mi-a confirmat niște treburi.

Vă mulțumesc simpatic!

Astăzi, îmi primesc Hybris-ul. Dar, încă nu știu, complet, ce înseamnă să publici o carte. Sigur, eu am scris-o și editat-o, eu am contribuit la conceptul de pe copertă, eu l-am rugat pe tati să meargă la editură pentru ISBN și descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României, eu i-am trimis pe ai mei la tipografie să o ridice, eu merg astăzi pe Calea Turzii să o recepționez, eu i-o voi trimite, prin poștă, lui Vlad, eu voi scrie câteva cuvinte pe pagina de titlu și tot eu o voi dărui, ca de la mine, unor oameni cărora le va fi incomod să o primească.

Cu toate astea, îmi permit să spun că asta e cartea mea… doar parțial. Am scris-o pe bucăți. Este atât de fragmentată, încât, în anumite secvențe, aproape că nu mă regăsesc în ea. Cine mă întreabă despre ce am scris află, invariabil, că e o carte „despre mine”. Cam așa. Doar că nu. Nu chiar. Aș vrea să cred că m-am scris, și de data asta. Dar, de fapt, i-am scris pe cei câțiva de pe lângă mine. În diferite momente, când am fost eu destul de curioasă să mă văd, raportată la ei. Despre asta este vorba, de fapt. Despre oricine altcineva decât mine. E despre ei, despre el, despre ea și despre cum toate și toți provoacă reacții. Din păcate, nici de interacțiune nu e vorba, ci, mai degrabă, de stări și trăiri unilaterale, ușor maniaco-depresive, imaginate – cu sârg – de o minte creață.

Între timp, am primit cartea. E frumoasă. O carte reușită, cu un singur typo. Pe care și-l asumă cei din tipografie. Are trecut numele meu pe ea și un titlu pe care știu că va trebui să-l mai explic, de vreo câteva ori. O am în față, mă tot uit la ea și toată bucuria mea se rezumă la realizarea că pisica mea este pisică de scriitoare.