Am mers la concertul Ana Moura – „Fado of the World” fără a avea vreo așteptare. Am fost surprisă, cu atât mai mult, de experiența pe care mi-a oferit-o. Am asistat la un spectacol complet, al unei artiste care – am decis! – își merită statutul.
Trebuie să mărturisesc, de la bun început, că am luat parte la acest concert, asumându-mi neajunsurile culturale și lingvistice ale unei persoane care este prea puțin familiarizată cu limba portugheză. Cu toate acestea, bănuiesc, doar, că nu am fost singura din public care a constatat, cu o oarecare implicare, emoția melodiilor pe care le-a auzit, chiar și necunoscând morfologia sau sintaxa limbii în care au fost interpretate. Profunzimea și sensibilitatea nu au nevoie de traduceri – ele se simt, se însușesc și se folosesc în crearea sau dezvoltarea unui „eu” mai frumos, mai bun, mai plin de trăire. Mai mult, încep să cred că, cel puțin parțial, autenticitatea momentului a rezidat tocmai în posibilitatea unor înțelesuri nebănuite, pe care fiecare spectator le-a putut atribui fiecărui ritm, fiecărei rime ghicite, fiecărui refren și, mai ales, fiecărui tremur al corzilor vocale ale interpretei.
Toate oportunitățile oferite de un asemenea spectacol sunt unice și, probabil, irepetabile. Muzica fado nu este pentru toți. Și, sinceră să fiu, consider că și-ar pierde din farmec dacă ar fi destinată unui public mai mare. Muzica fado se adresează sufletelor melancolice, dar nu neapărat triste. Muzica fado izvorăște dinăuntru, se naște din simțire și poate fi apreciată doar astfel. Ana Moura simte fiecare cuvânt și îi aplică, în mod corect și asumat, câte un acord muzical potrivit. Iar, unduirile corpului nu fac decât să complementeze sunetul și să augmenteze senzația de plutire pe ritmurile muzicii. Îmi este destul de greu să cred că cineva (oricine) ar putea să surprindă o abundență de trăiri, printr-un singur gest al brațului, dacă nu ar fi implicat(ă) total în actul artistic sau, mai bine spus, dacă nu s-ar identifica cu acesta.
Expresivitate, grație, melancolie, senzualitate, vibrație interioară, prezență ireproșabilă, rezonanță, modulații pătrunzătoare, exotism, acorduri asumate – am fost martora unui joc al emoției, al resemnării cu înțelesuri multiple, un joc al vorbelor rostite cu un maxim de coerență lăuntrică și al intensificării voite a celor mai ascunse și pătimașe sentimente de care este capabilă firea umană. O melodie fado se poate traduce în tot atâtea stări sufletești, câți spectatori se află în sală. Poate și mai multe. Pentru că deține potențialul de a aduce amintirile în prezent și de a crea o atmosferă veche și actuală, în același timp.
Eu nu am pretenții de critic muzical – nici pe departe. Muzica fado, însă, este dificil de interpretat, și, poate, și mai dificil de digerat. Participând la concertul Anei Moura, mi s-a confirmat, încă o dată, cât de mică este, de fapt, lumea (cel puțin, lumea în care îmi place să cred că viețuiesc eu). Pentru că am realizat că foarte mulți oameni reacționează similar la stimulul melancoliei și la estetica unui moment ce le este dedicat, în totalitate. Ar fi insuficient să afirm că este vorba doar de sensibilitate. Experiența senzorială aproape completă din timpul concertului m-a înfiorat – la modul plăcut – până în cel mai mic por și a ajuns până la cea mai ascunsă celulă din trupul meu.
—
Concertul a fost produs de Diesel Events și a avut loc la Sala Polivalentă din Cluj-Napoca, în data de 28 februarie 2016.
