Month: February 2016

M-am educat să visez ziua, pentru că, noaptea, nu prea am timp. Chiar și așa, constat că, în ultima vreme, visez complet, dar pe fugă. O adevărată mântuire. În plus, visez pe categorii. Fiecare categorie constă în câte un paradox. Fiecare paradox este, de fapt, o trăire – cu extremele corespunzătoare.

Starea onirică ocupă spațiul care coincide cu mine. Visarea se întâmplă simultan cu gândurile și cu vorbele, dar le transcende. Fiecare visare de-ale mele crește din palmă sau de pe frunte. Circulă prin trup și hrănește imaterialul. Pornește din stomac și se revarsă în cameră.

Dacă visările mele s-ar putea printa 3D, ar ieși niște chestii cu colțuri rotunjite. Câteodată, visez vise pe care le-am mai visat. Am pretenția că îmi cunosc visările mai bine decât mă cunosc ele pe mine și, tocmai de asta, îmi asum toate repetițiile implicite. Astea îmi plac cel mai mult, de fapt, mai ales dacă sunt negre.

Visez că stau pe acoperișul casei, în Boston; fotografiez roua de pe niște ciuperci roșii; mă dezbracă de pe hol; ard cartofii din tigaie; desenez strâmb; îi dilat pupilele; sun la taxi, dimineața; mă obligă să ascult doar rock; se apropie un camion portocaliu; mă duce la teatru; mi se rupe o unghie; ne cunoaște toată lumea; mă împușcă; ai mei sunt foci; dorm în fața blocului de la Piatra; mănâncă un cotor de măr găsit pe jos; trage fetele de moțul de la căciulă; mi-s reci mâinile; îmi dă foc; sună cinci alarme, în același timp; ascunde telefonul; soacră-mea mă ceartă; trag de păr personaje de film; vorbim vorbe interminabile; o blondă îmi boțește numărul din față; spăl vase și rufe; cineva țipă în biserică; am picioare mai lungi, dintr-o dată; un echipaj de poliție face o anchetă sub Pietricica; înjur original; visez.

Sau îmi amintesc.

Azi, îmi vine să iau taurul de gât și să sar cu el în prăpastie. În loc să fac asta, mă mâzgălesc, așa cum mă pricep, pe ritmurile de jazz ale altora. Mă unduiesc eu mie, într-o visare cu multe semnificații. Și, încet-încet, devin.

Mai plătesc o factură, mai tastez o trăire, mai uit de mine. Încep să tremur, mă iau la palme, zâmbesc tâmp. Adorm cu binele lângă mine. Ce-i cu gustul ăsta dulce?

Am început să îmi aplic convingerile, cu o moderație ridicolă, care miroase a intuiție și care, oricum, mă sperie. Acum e momentul să scriu regulamentul de concurs. Ridic o sprânceană, în semn de mirare. Revine concentrarea – tot cu moderație. Atât de mult mi s-a schimbat discursul și atât de mult îmi place rezultatul, încât admit, din ce în ce mai greu, că am putut fi altcineva.

Când am decis să renunț la negativ, aproape că am leșinat. Doar că mie nu îmi place să leșin. Sau, cel puțin, așa bănuiesc. Dar, parcă, îi ceva dubaș și cu pozitivismul ăsta (pe lângă faptul că e unul dintre cuvintele alea de se termină în „-ism” și care îmi displac, din oficiu). Atitudine corectă – da. Stări maniaco-depresive – da. Dorință maximă – da. Abilitate dovedită – da. Interes altruist – da. Simțire nesimțită – o, da! Mânca-le-ar norocul pe toate!

Bine. Mai departe. Rațiune. Hopa! Houston, we have a problem! În primul rând, lipsa. În al doilea rând, proporțiile și gravitatea lipsei. Până de curând, credeam că și rațiunea asta e goală, în lipsă. De fapt, e doar anemică, panicardă și ușor schizoidă. Toate șansele să o fi confundat din considerente complet irelevante, cum ar fi faptul că nu am mai scris după apus.

Cuvintele astea ce se înghesuie într-un loc atât de mic mai-mai că mă fac să am încredere. O să încep să fac postere cu mesaje motivaționale, de atâta letargie câtă mi-am asumat, în trecut. Decid, pe moment, că e OK. Am diacriticele la mine și părul vâlvoi. Mă încrunt a îndârjire când mă uit în oglindă și îmi promit că o sparg de tot… data viitoare.

Mă zvârcolesc. Îmi suflă în ceafă. Văd ceasul anapoda, ca și cum m-aș întoarce de unde am pornit. Încă nu am titlu pentru roman. Pe Neptun o las să mai doarmă. Carnea e la locul ei, în locul lui. Mă mângâie probabilul. E fix.

Îs cam aiurea. Nu o să public niciodată, pe blog, un articol de genul ăsta. Nu mă lasă mama.

Chestia asta crește ca un balon dezumflat. I se încrețesc colțurile și mai-mai că zâmbește știrb. Se chircește și mai tare când o atingi. Apoi, explodează și te înfioară. E moale și miroase demențial. Te angajează și te ignoră, simultan. Îi vrei binele, o ții la piept, o dezmierzi. Cântărește cât toate personalitățile tale. O vrei și în viețile următoare. Începe să te viseze. Te uită în casă. Este ispita ta preferată. Te lasă din nou. Îi ieși în cale și te strivește ca un tanc. O sfidezi și îți adoarme în brațe. Vine să stea, dar pleacă. Își împletește nodurile în părul tău. O agăți pe perete. Expusă, pare să te vrea și mai mult. Moare. Plânge când o gâdili. Vorbește cu tine în gând. Își peticește armura cu flori. Tace. E prea metafizică, din când în când. Aprinde focul în munte. Îi este cunoscută joaca asta. Explodează, din nou. Se oglindește în toți demonii tăi. Provoacă înțelept. Mai deschide o cutie. Te scoate din adormire. Minte inspirat, dansând de nebună. Pare adevărată. Dispare odată cu tine. Te adună într-un singur loc. Te cotonogește, uitându-se, cu drag, fix în ochii tăi. Îți gătește bio. E veselă. Se pregătește de somn. Găsește ceva în tine. Moare, din nou. Îți păcălește simțirea. E perfidă și iubitoare. Se aruncă în fața trenului. Mai creează o circumvoluțiune. Devine organică. Are formă lunguiață. Amorțește crezul. Nu prea e pe fază. Dă cu tine de toți pereții. Te iubește doar pe la încheieturi. Înflorește toate freziile. Moare încă un pic. Poruncește revoluții. Se întinde pe tot idealul. Stă în colț și meditează înșelător. Așteaptă în penumbră. Te părăsește. E fleșcăită și insipidă. Stârnește nevoi. Face „poc!”. Te miră, idolatrizându-te. Îți trimite bezele și te așteaptă la gară. Te distruge cu consecvență. Capătă orice dorește. Îți fierbe trăirea, încăpățănându-se. Uită să te ajute. Explodează. Ți se cuvine, mai mult decât niciodată. Are răbdare să creadă în tine. Izbește firea de palpabil. Învinuiește câteva litere. Absoarbe tot cheful, și-l însușește. Se prostește când o presari peste iremediabil. Îți cântă, mereu, tăcerea. O verifici și te editează. Aproape că înțelege. Rămâne în urma ta. Ia conturul unei insomnii blege. Culege laudele ca pe spini. E bună. E cea mai rea. Lasă o dâră de plastic ars. Te greșește. Râde voit. Te îndrăgostește. Devine maleabilă. O lași să treacă. Se seacă. Te seacă și pe tine. Termină ea tremuratul. E super-ciudată și anostă. Îți vorbește din cărțile tale preferate. Are farmec. Evoluează instant. Se ține scai. Moare. Se trezește și îți explodează în față. Te ia pe sus. E foarte nasoală. Vine spre tine. Parcă s-ar duce. Îți face masaj. Se cuibărește pe retină. Te ridică peste restul. Te ține de mână. E caldă. Se sugrumă cu fularul verde. Inițiază nepăsarea simulată. Te strânge și pe tine de gât. Îți vrea binele. Explodează.

Te-ai gândit la mine în ultimele două minute? Te gândești acum?