Mai puțin bunul simț. Și omenia, luată în sensul său mic, și anume: „calitatea de a fi om”.
Îmi este, în continuare, destul de dificil să înțeleg – pe deplin – anumite tipuri de comportament, cu toate că le constat aplicarea, din ce în ce mai des, în contexte cât se poate de variate.
Acum ceva vreme, în mai puțin de un minut, am vizualizat următoarele 3 aspecte de viață:
- una bucată porumbel sfârtecat lângă o ditamai trecerea de pietoni din centrul Cluj-ului;
- trei (!) bucăți papuci diferiți, așezați (!) pe și pe lângă un coș de gunoi;
- una bucată zdrahon eliminându-și secrețiile nazale direct în (!) Someș, direct de pe pod, direct din nas.
Tot în ziua respectivă, dar ceva mai târziu, am constatat – cu tristețe și profund îngrețoșată – că nu toată lumea trage apa după ce face pipi.
Ei… și, așa – călită – cum mă știți, îmi port febrele musculare și durerile minții printr-o lume în care mă regăsesc doar parțial – aia exterioară, pe care mi-o creează și servesc „alții”, „ceilalți”, „restul”.
Păi, măi, oameni, care sunteți voi în lume, frumos îi să ne luăm unii pe alții de fraieri? Să scuipăm pe ea conștiință? Să ne vorbim de sus, cu toate că suntem atât de mici, încât nici nu existăm? Să înfulecăm toate porcăriile? Să nu scriem cu diacritice? Să nu ne salutăm pe stradă? Să ne dăm ordine, ca și cum demiurgii ăia adevărați îs copiii noștri retardați? Să ne spargem dinții și capetele pentru un loc în autobuz? Să vorbim doar ca să nu tăcem? Să ne întrebăm ipocrit de sănătate? Să ne învinuim reciproc pentru neajunsuri personale? Să fim afoni în ale comunicării de orice fel? Să ne sugrumăm pornirile bune, doar pentru că putem? Să rămânem, constant și perpetuu, într-un stadiu de necunoaștere atât de bine definit, încât să rânjim pe ascuns când auzim de război? Să garantăm – cu atâta îndârjire – incompetența? Să promovăm nesațul nesănătos de burlesc-grotesc? Să ne vindem nimic – pe bani? Să o lălăim, pentru că ni se fâlfâie?
Da’ chill – totu-i relativ.