Totu-i relativ

Mai puțin bunul simț. Și omenia, luată în sensul său mic, și anume: „calitatea de a fi om”.

Îmi este, în continuare, destul de dificil să înțeleg – pe deplin – anumite tipuri de comportament, cu toate că le constat aplicarea, din ce în ce mai des, în contexte cât se poate de variate.

Acum ceva vreme, în mai puțin de un minut, am vizualizat următoarele 3 aspecte de viață:

  1. una bucată porumbel sfârtecat lângă o ditamai trecerea de pietoni din centrul Cluj-ului;
  2. trei (!) bucăți papuci diferiți, așezați (!) pe și pe lângă un coș de gunoi;
  3. una bucată zdrahon eliminându-și secrețiile nazale direct în (!) Someș, direct de pe pod, direct din nas.

Tot în ziua respectivă, dar ceva mai târziu, am constatat – cu tristețe și profund îngrețoșată – că nu toată lumea trage apa după ce face pipi.

Ei… și, așa – călită – cum mă știți, îmi port febrele musculare și durerile minții printr-o lume în care mă regăsesc doar parțial – aia exterioară, pe care mi-o creează și servesc „alții”, „ceilalți”, „restul”.

Păi, măi, oameni, care sunteți voi în lume, frumos îi să ne luăm unii pe alții de fraieri? Să scuipăm pe ea conștiință? Să ne vorbim de sus, cu toate că suntem atât de mici, încât nici nu existăm? Să înfulecăm toate porcăriile? Să nu scriem cu diacritice? Să nu ne salutăm pe stradă? Să ne dăm ordine, ca și cum demiurgii ăia adevărați îs copiii noștri retardați? Să ne spargem dinții și capetele pentru un loc în autobuz? Să vorbim doar ca să nu tăcem? Să ne întrebăm ipocrit de sănătate? Să ne învinuim reciproc pentru neajunsuri personale? Să fim afoni în ale comunicării de orice fel? Să ne sugrumăm pornirile bune, doar pentru că putem? Să rămânem, constant și perpetuu, într-un stadiu de necunoaștere atât de bine definit, încât să rânjim pe ascuns când auzim de război? Să garantăm – cu atâta îndârjire – incompetența? Să promovăm nesațul nesănătos de burlesc-grotesc? Să ne vindem nimic – pe bani? Să o lălăim, pentru că ni se fâlfâie?

Da’ chill – totu-i relativ.

Arta de a fi bine

La fel de bine, titlul articolului ăstuia putea fi „Cum să-ți schimbi viața într-un singur an” sau „Așa grăit-a Georgiana” sau „10 adevăruri absolute despre slăbit” sau „Foioioi, ce tare îs!” sau „De la obezitate la normalitate” sau „După 1 an” sau orice alt bullshit asemănător. În schimb, am ales să îl intitulez relevant. Nu conține sfaturi sau tips&tricks. Sunt doar câteva concluzii despre cum pot eu să fiu (mai) bine cu mine. Și cum – da! – totul a început fix acum un an.

– Ce bine arăți!
– Mă și simt bine!
– Să-mi arăți poze din alea, înainte și după.
– Păi, nu am făcut poze „înainte”… iar „după” îi acuma, mă vezi live.
– Cum adică nu ai făcut?!
– Păi… cine Franz s-o gândit că o să chiar funcshăn?

Yup, chiar așa. Și cine avea chef de poze full-body când era cât șifonierul? Că mie, cu siguranță, nu prea îmi venea. Stați pe pace, though, că m-am vindecat și de asta. Aruncați numa’ un ochi pe profil, mai jos, că sigur dați de o poză cu mine, întreagă, din cap până în picioare și cu fericirile dinăuntru imprimate – tâmp – pe față.

Eiii, lăsați, nu vă panicați, că nu am dat în narcisism, ci îs mai conștientă de mine decât niciodată. Și de superficialitățile obligatorii la care-s supusă, în continuare. Self-awareness bine-meritat, aș fi tentată să cred. Pentru că toate concluziile astea ale mele sunt pe bază de conștientizare. Acuma îi viața! Și, știți… lucrurile alea „mici” nu-s chiar atât de mici. Ele-s binele la care visăm toți. Nu-i mare lucru să fii om mare. Toți avem chestii de făcut și facturi de plătit. Nu suntem excepționali că ne descurcăm, așa cum putem, în lumea asta. Nu-i pasă nimănui – cu adevărat – ce-i cu noi, dacă suntem bine sau mai puțin bine. Oricum, și binele ăsta îi relativ, nu? Și, de fapt, de ce să pese altcuiva decât mie ce fel îs eu, ce mănânc sau cu ce îmi ocup timpul?

So, după un an de regim alimentar hiperproteic, fără zahăr și fără grăsimi, plus oleacă de mișcare fizică, s-au întâmplat – printre altele – următoarele:
– am slăbit 40 de kilograme;
– am scăpat de obezitatea morbidă;
– nu mai am insomnii;
– dorm cel puțin 2 ore de somn adânc pe noapte;
– nu mai amețesc;
– mă mișc mai ușor;
– nu mă mai doare șoldul drept;
– mi-a crescut mobilitatea fizică.

Alte concluzii:
– pot trăi fără ciocolată;
– e bătălie pe mărimile de haine în care încap acum, pentru că multe femei îs „pe acolo”;
– îmi place să am febră musculară;
– nimeni nu face exercițiile fizice în locul meu.

Împăcare e puțin spus. De aici începe – binele, și anume. „How very cool!”, îmi spun. Mă gândesc să mă apuc de yoga, să fie Zen-ul cât mai complet.

Până una-alta, mă duc în alt tab, să-mi iau bilet pentru EC 2017.