Ceea ce suntem și ceea ce transmitem că suntem nu „pușcă”, întotdeauna. Pentru mulți dintre noi. E greu să fii și să știi că ești, în același timp. De cele mai multe ori, mergi cum merge. Chiar și atunci când ai zice că stă (orice: o situație, o experiență, un eveniment, un somn, viața)… ăla e mersul, aia se întâmplă, aia trăiești sau aia te trăiește.
Se nimerește, câteodată, să fie greu chiar și cu respiratul. O funcție elementară a organismului. Ce să-i faci?… mai dă rateuri. Și, atunci, you are so screwed: te sufoci, te panichezi că nu poți respira, îți închipui sfârșitul în chinuri groaznice, te zbați din ce în ce mai tare – cu restul de putere ce ți-a mai rămas. Și-ți revii.
Thing is: nu are prea mult sens să ne întrebăm „De ce?”. Eu am ajuns la concluzia asta pe bază de conștientizare a implacabilității destinului. Când eram la liceu, vorbeam de treaba asta doar ca să par cool, dar nu știam ce înseamnă, de fapt. Acum, sunt, în continuare, fatalistă, dar doar parțial. Cumva-cumva, mă contrazic. Dar, doar pentru că nu mi-s clare chiar toate, încă – working on it. Iar de altele – mai „reale” – nu mai vreau să mă ocup.
O treabă bună, în schimb, este puterea pe care o are gândul, cu varianta sa: pozitivismul. Atragi ce gândești. Think good thoughts and good things will happen. Eventually. N-o da nici în repetarea de mantre, ca să nu fie chiar penibil. Auto-sugestie. Repetă-ți ce vrei. Luptă-te cu tine să afli ce vrei, în primul rând. Odată ce ai aflat (deh, ai cam trecut de 30, cutuma socială zice că începe să fie momentul), amintește-ți zilnic pentru ce trăiești. Și dă-i! Și bucură-te de treburile alea mici, între timp. Zâmbește – pe bune! – că ți-a înflorit trandafirul. Sau că plouă. Sau că porți roșu. Sau că îți place o melodie. Sau că ai fost la biserică. Sau la festival. Ai înțeles.
Bun. Next. Altă concluzie. Vibrațiile negative la care reacționăm sunt, în egală măsură, cauza și efectul catastrofelor din interior. Altfel: ne legăm la cap fără să ne doară. Ni le creăm singuri și le dăm mai departe, chiar dacă nu le merităm nici noi, nu le merită nici cei cărora le încredințăm cu atâta încăpățânare. Ce neutralitate? Ce rațional? Tendințe părtinitoare, subiective și preferențiale – all the way. „Păi, dacă nu exist pentru mine, atunci…?” Păi, bine, dar cu limită. Fericirea ta depinde de tine, în mare măsură – dar, nu în exclusivitate. Try it, I dare you! Încearcă să fii fără oameni. Fără om. Doar tu cu tine. Vezi dacă funcșăn și scrie-mi un comentariu cu concluzia ta. Prove me wrong.
One more thing: Câți dintre voi trec dincolo de percepția senzorială a realității? Pentru majoritatea dintre voi, totul e teluric. Și nu e bine sau rău. E firesc. Doar să nu vă așteptați să fiu și eu ca voi. Mie îmi place trăirea și îmi plac cuvintele care o exprimă. Refuz să mă îngrop în fizic și palpabil, doar pentru că e mai ușor de perceput și acceptat.
I say „Fuck it!”.
Toți existăm. Câți suntem?