Category: RO

Câteodată, muncesc.

Câteodată, dansez prin casă.

Câteodată, mă urc la volan.

Câteodată, scriu.

Câteodată, mă stresez.

Câteodată, îmi ascult cântecele de suferință.

Câteodată, „mă dau” pe Facebook.

Câteodată, citesc.

Câteodată, mă îndrăgostesc.

Câteodată, îmi fac mișcarea.

Câteodată, mi-e poftă de cozonac.

Câteodată, mă iubesc cu Neptun.

Câteodată, dau raportul.

Câteodată, stagnez.

Câteodată, creez campanii.

Câteodată, îmi vând bucățele de suflet.

Câteodată, învăț maghiară.

Câteodată, pun melodii pe repeat.

Câteodată, sunt disponibilă și dispusă.

Câteodată, mi-e dor să pronunț „amoebă” și „zadar”.

Câteodată, fac prostii.

Câteodată, știu exact ce vreau.

Câteodată, sunt o buburuză.

Câteodată, fac poze.

Câteodată, cumpăr chestii scumpe.

Câteodată, uit verbele de acțiune.

Câteodată, merg – din nou – la concertul lui Robbie Williams.

Câteodată, îl visez.

Câteodată, sunt antipatică.

Câteodată, vizitez.

Câteodată, trimit scrisori.

Câteodată, schimb parole și atitudini.

Câteodată, stau degeaba.

Câteodată, îmi „fac” timp și pentru mine.

Câteodată, îmi plac enumerările.

Așa devine subiectivul obiectiv. Atâta doar, că, dacă aș scoate adjectivele din mine, ar fi ca și cum m-aș dezice. Îmi place să cred că fiecare adjectiv pe care îl atribui este meritat, fie că e de bine, fie că e de rău. Sunt la fel de capabilă de a acorda adjective de ambele tipuri și, uneori – da, mai rar, pot acorda și acel tip special de adjective cu o ușoară nuanță de gri. Pe bază de logică silogistică, dacă 1. am ce și 2. pot, de ce nu aș face-o? Glumesc – evident, argumentele mele pentru a folosi, în continuare, adjective, sunt mult mai complexe.

Dar, mă întreb, totuși: cum e, oare, să înțelegi viața fără adjective? O fi trist? O fi realist? O fi obiectiv? Sau, poate, este minunat și mântuitor. Să poți lăsa să treacă zile, oameni, întâmplări, trăiri, muzici, gânduri și să extragi doar cifrele, fixul, strictul, realul. Să nu ai nimic abstract, să nu îți însușești ceva personal, să nu fie frumos sau bun, să echivalezi tot cu o exactitate. Să numeri, să raționalizezi, să consumi dirijat, să primești rest când achiți, să exiști exclusiv pentru a raționa, să ai siguranța că te expui unor riscuri, să calculezi cât sentiment investești, să îți fie trist sau fain sau nicicum doar după ce ai rezolvat o ecuație ori o integrală.

Bine. O fi într-un mare fel și fără adjective. Eu prefer să le păstrez, însă. La mine, trăirile trebuie să aibă sens. Înțelesul lor e și al meu. Fără un adjectiv care să le descrie, nu le pot înțelege și mă presează ditamai confuzia: cum știu că sunt reale? Cum să învăț ceva din ele, dacă nu există? Cum contribuie la devenire? Și, dacă nu se întâmplă ca să contribuie la devenirea mea… what the hell?! Luați-vi-le! Voi, ăștia de mai știți cum e să vă bucurați de bucurie, de verde, de lumină, de dragoste, de simțire, de buburuze, de mișcare, de somn, de vorbe, de dulciuri, de condus, de câini, de atins, de oglinzi, de azi, de cărți, de alcool, de oameni, de călătorii, de muzici, de calculator, de voi.

Deplâng generațiile de după a mea. Ignoranța, neverosimilitatea, letargia, obstinația, îngâmfarea, batjocura, lipsa de viziune, nefamiliaritatea cu respectul față de ceilalți și, bineînțeles, inerentele lacune de vocabular elementar și de gramatică de bază.

Citesc, în fiecare an, „perle” de la simulări și examene naționale. Îmi vine să plâng de furie. Nici eu nu am citit toată literatură pentru bac. Așa că, știu că e de ajuns să citești și un rezumat al unui roman, ca să poți răspunde oricărui tip de cerință de la subiectul al III-lea. Dacă știi ce se întâmplă în carte, oricât de incapabil ai fi, și tot reușești să îl povestești, să caracterizezi un personaj pe baza acțiunilor sau vorbelor sale, să demonstrezi că se încadrează în genul epic sau că e roman – chiar și numai fiindcă e atât de groasă cartea, că ți-a fost greață și să o deschizi, darămite să o mai și citești.

N-aș vrea să înțelegeți că fac apologia lecturii. Că îmi place mie să citesc este fix treaba mea. Nu îmi permit nici măcar să sugerez altora să mai citească, din când în când, darămite să încerc să le impun lectura. Dar, un minim de bun simț mă simt datoare să promovez. Faptul că „ăștia de după noi” scuipă și micționează pe limba pe care, de bine de rău, le e limbă maternă mi se pare halucinant și inacceptabil.

Îmi deplâng generația. Pentru că leneșii ăștia de după noi ne afectează viața. Ei urmează să ne ia locul în corporații, să iasă cu noi în crâșme, să ne vândă și așa mai departe. Mă tem ca „ei” să nu devină „noi” și să ne ducem împulă toți, ca nație. Nu-s nici patrioată, dar simt că-mi moare și ultima fărâmă de simț civic, în momentul în care îi văd și aud pe „ăștia mici”.

Oricum, e prea târziu să mai conteze. Vă pupă Georgi.

Context
O trăire cât o viață scurtă. Euforie – diverse insecte cu aripi îți împrăștie creierii pe toți pereții. Și un sloi de gheață ar fi mai cald, dacă ar putea. Complicitatea devine regulă. Colțurile se presează unele de celelalte. Prelungirile unui corp străin invadează simțirea și o tremură din doar câteva șoapte. Tragere și descotorosire. Păianjeni umezi pe lângă priviri. Nimic nu e fizic, nimic – simulat. Cineva cântă. Surpriza aduce somnul mai aproape. Rămân unele urme. Afară e altă lume posibilă. El nu există.

Redimensionare
A fost nevoie să citesc despre autenticitate și branding, aseară, ca să îmi dau seama – oare a câta oară? – că doar senzorialul vinde. Destul de larg și termenul ăsta, e drept. Dar, de când nu mai merg cu baxul de apă după mine, vânzarea se întâmplă. Și nu doar mai ușor, ci aproape firesc. Devine plăcută și chiar motivantă. Întărește principiile unei selectivități snoabe, răspunde cu pretenții de om matur, subliniază niște fițe inedite, dar totalmente controlabile. Când o ființă din ce în ce mai mică devine din ce în ce mai mare, se cheamă progres, nu paradox.

Aplauze
Pentru inimuța de scriitoare în devenire, care se mai oprește, din când în când, uitând să pună pe hold câte o amintire. Pentru bufnițe și buburuze și bucurii și pentru alte cuvinte care încep cu aceleași două litere. Pentru economia de vorbe și pentru penuria de trăire autentică. Pentru pragmatismul de tip american, împrumutat ca filosofie. Pentru atunci când ce-mi iese pe gură – cu sonor și intonație, cu tot – este ignorat. Pentru regimentul de reacții la modern și contemporan. Pentru zgâtiile de gânduri vechi și noi, care îmi aduc violatori în vis. Pentru conținuturi care îndreaptă, instant, și cel mai creț fir de păr. Pentru toate logicile unui argument ratat. Pentru atunci când mă speri și, apoi, mă uiți. Pentru mine și ale tale, ale tale.  Pentru apatia și indolența unei înșiruiri.

I write because they don’t listen.

Am mers la concertul Ana Moura – „Fado of the World” fără a avea vreo așteptare. Am fost surprisă, cu atât mai mult, de experiența pe care mi-a oferit-o. Am asistat la un spectacol complet, al unei artiste care – am decis! – își merită statutul.

Trebuie să mărturisesc, de la bun început, că am luat parte la acest concert, asumându-mi neajunsurile culturale și lingvistice ale unei persoane care este prea puțin familiarizată cu limba portugheză. Cu toate acestea, bănuiesc, doar, că nu am fost singura din public care a constatat, cu o oarecare implicare, emoția melodiilor pe care le-a auzit, chiar și necunoscând morfologia sau sintaxa limbii în care au fost interpretate. Profunzimea și sensibilitatea nu au nevoie de traduceri – ele se simt, se însușesc și se folosesc în crearea sau dezvoltarea unui „eu” mai frumos, mai bun, mai plin de trăire. Mai mult, încep să cred că, cel puțin parțial, autenticitatea momentului a rezidat tocmai în posibilitatea unor înțelesuri nebănuite, pe care fiecare spectator le-a putut atribui fiecărui ritm, fiecărei rime ghicite, fiecărui refren și, mai ales, fiecărui tremur al corzilor vocale ale interpretei.

Toate oportunitățile oferite de un asemenea spectacol sunt unice și, probabil, irepetabile. Muzica fado nu este pentru toți. Și, sinceră să fiu, consider că și-ar pierde din farmec dacă ar fi destinată unui public mai mare. Muzica fado se adresează sufletelor melancolice, dar nu neapărat triste. Muzica fado izvorăște dinăuntru, se naște din simțire și poate fi apreciată doar astfel. Ana Moura simte fiecare cuvânt și îi aplică, în mod corect și asumat, câte un acord muzical potrivit. Iar, unduirile corpului nu fac decât să complementeze sunetul și să augmenteze senzația de plutire pe ritmurile muzicii. Îmi este destul de greu să cred că cineva (oricine) ar putea să surprindă o abundență de trăiri, printr-un singur gest al brațului, dacă nu ar fi implicat(ă) total în actul artistic sau, mai bine spus, dacă nu s-ar identifica cu acesta.

Expresivitate, grație, melancolie, senzualitate, vibrație interioară, prezență ireproșabilă, rezonanță, modulații pătrunzătoare, exotism, acorduri asumate – am fost martora unui joc al emoției, al resemnării cu înțelesuri multiple, un joc al vorbelor rostite cu un maxim de coerență lăuntrică și al intensificării voite a celor mai ascunse și pătimașe sentimente de care este capabilă firea umană. O melodie fado se poate traduce în tot atâtea stări sufletești, câți spectatori se află în sală. Poate și mai multe. Pentru că deține potențialul de a aduce amintirile în prezent și de a crea o atmosferă veche și actuală, în același timp.

Eu nu am pretenții de critic muzical – nici pe departe. Muzica fado, însă, este dificil de interpretat, și, poate, și mai dificil de digerat. Participând la concertul Anei Moura, mi s-a confirmat, încă o dată, cât de mică este, de fapt, lumea (cel puțin, lumea în care îmi place să cred că viețuiesc eu). Pentru că am realizat că foarte mulți oameni reacționează similar la stimulul melancoliei și la estetica unui moment ce le este dedicat, în totalitate. Ar fi insuficient să afirm că este vorba doar de sensibilitate. Experiența senzorială aproape completă din timpul concertului m-a înfiorat – la modul plăcut – până în cel mai mic por și a ajuns până la cea mai ascunsă celulă din trupul meu.

—

Concertul a fost produs de Diesel Events și a avut loc la Sala Polivalentă din Cluj-Napoca, în data de 28 februarie 2016.