Îmi merit fericirea. Mi-o asum. Trebuie (!) să cresc în pielea asta nouă. Mai am o adolescență de îndurat. Mai am de trăit o îndrăgosteală. Îmi sunt datoare cu dragoste. A mea – pentru mine.
Intru. O nouă vibrație. Pare a fi de fum, dar e mai rezistentă decât orice pânză groasă de păianjen. Muzicile mele sunt domoale. Picioarele mă țin mai bine. Dansez de nebună prin cameră. Doar că, acum, mai mult plutesc. Mă întorc la jazz ca și cum m-aș întoarce la mine. Sau la o iubire nouă.
Acum, nu se întâmplă din întâmplare. Pur și simplu, mi-au venit timpurile. Toate pe câte nu le-am trăit, până acum. Să simt, în continuare. Să primesc și eu binele. Și bunul după care tânjesc dintotdeauna.
Lumina, întunericul, umbrele; roșul închis, albastrul, albul; visele, coșmarurile, insomniile; cuvintele, tăcerea, atingerile.
Să nu cumva să uit să-mi trec fericirea în trello.