Prioritizare în 5 pași
Nu știu alții cum sunt (chiar nu știu, că, dacă aș ști, ar fi mult mai roz comunicarea), dar, eu, când am foarte mult de lucru, nu fac nimic. Nici măcar nu mă lamentez. Nimic-nimic! Câteodată, am impresia că îs defectă, la capitolul prioritizare. Apoi – vorba aia – îmi dau două palme (metaforice, ăfcors) și continuu să fac nimic.
Să vă explic. Un exemplu recent – atât de recent, că-i aproape actual. Inbox full de mail-uri – cu chestii de rezolvat, exclusiv de către mine. Sală – zilnic. Treburi casnice – această constantă în viața oricui. Autovehicul – diverse mentenanțe. Job – check. Pisică cerșetoare de atenție – double check. Nevoie grosolană de socializare – triple check. Telefon mobil funcțional, accesibil unor, respectiv, apelabil de către diverse persoane – got that, too. Criză de timp fizic disponibil – unde ziceați că tre’ să depun cererea aia să se facă ziua de minimum 40 de ore? Și altele, desigur. Cu ce să încep, oare?
Păi? Nu-i firesc? Mai scriu ceva pe blog. Ceva ce n-o să citească prea mulți, iar, dintre ăia, și mai puțini or să dea like la postare (pentru că, nu-i așa?, cu un like se validează cam orice, mai nou). Rezultat 0, din punctul de vedere al prioritizatorului, de profesie ținător-de-predici sau postator-de-citate-motivaționale. Rezultat maxim, din punctul de vedere al omului care își ia energia din chestiile astea mici și „neimportante”. Pe bune, facerea asta de nimic se poate traduce într-o super-stare. Cu mențiunea că omul care face nimicul (eu, măi, eu!) este conștient de ce poate să facă și, mai ales, când poate să facă. Este necesar să nu se îngrămădească să le facă pe toate și să aibă randament slab spre deloc, cu riscul suplimentar de a-și aminti cum se panica, în trecut, când era în situații asemănătoare. Atenție, am spus (scris) „necesar”!
La mine, rezolvarea impasului constă în scris. Cu siguranță, soluția de cope-uire cu treaba asta rezidă în chestii diferite, la fiecare dintre voi – toți restul (moamă, ce egocentric sună asta, așa-i?). Găsiți-vă chestia! Do it! Sau don’t! Whatever works, just know what it is. Gata cu lamentarea și depresia și mai știu eu ce alte stări din astea nasoale. Toate-s pentru oameni, „bucuroși le-om duce toate”.
Și răutatea de final: chiar v-ați gândit că o să găsiți, fix la mine (?!), vreun pas (din cei cinci din titlu) al prioritizării? Seriously?
Trolololo
Când ești fericit, dansezi pe ritmurile muzicii. Când ești trist, înțelegi semnificația versurilor. Ce mare bullshit! Simți muzica oricând. Mereu, adică. Doar că decizi să-ți asumi asta – sau nu, în funcție de starea ta.
Când auzi o melodie, îți însușești treburi. Repetiția aia din refren nu-i degeaba acolo. Și nu doar pentru că așa zice psihologia, ci și pentru că tu vrei asta. Permiți altora să îți dicteze acțiuni și să-ți imprime stări. Zici că filtrezi și selectezi, că deții controlul asupra vrerilor tale, că aplici doar ce îți convine, că nu te deprimă un cântec și nici nu îți augmentează euforia. Pff! Chiar și melodiile alea cretine – ăăă, pardon, hit-urile – chiar și alea îți rămân în cap. Și „meșteresc” ele ceva, while they’re at it.
– You hear that, Mr. Anderson? It’s the sound of inevitability!
Avea dreptate Agent Smith. Influența muzicii sau, mai degrabă, a sunetului și a muzicalității asupra noastră este inevitabilă. Și de ce ar fi altfel? Nu neapărat cuvintele și rimele, dar sunetul – o, sunetul! Gândește-te, numai, la tonul vocii cuiva care te iubește. Sau la intonația folosită în reproșuri. Sau la cum se aude o criză de râs autentic. Sau la un strigăt de ajutor. Toate – și multe altele, asemănătoare – sunt muzică. Așa că nu încerca să vinzi octave baritonului, că nu ține.
Hai, taci acolo și dă play!
Namaste!
Din categoria „Whatever, bitches! – And the bitches whatevered!” (genială faza, apropo): You bet your sweet ass că o să-i reneg pe mulți. Și nu doar pe cei toxici. Pentru că pot. Și, de data asta, și vreau.
Începe să fie altfel. E drăguț să fiu fetiță. Sunt în urmă cu toate. Dorm după prânz. Îmi pasă diferit. Foștii mei se logodesc, pe rând. Eu postez poze cu pisici. Netul funcșăn cu pauze. Scriu altcumva. Am melodii românești pe repeat. Îmi plac aliterațiile și enumerările. Verbele mele sunt mai active decât ale tale. Drogul meu sunt eu, acum. Te-am venerat, până mi s-a acrit. Or, mie mi-e poftă de cremă de zahăr ars, de vin și de cozonac. Nu mai sunt mahmură de tine. Așa că, rămâi tu cu practicul tău, că nu de la tine vine validarea logicii mele. O să te iubesc, în continuare. Ești tipul care face bine că-mi face rău. Or să te invidieze mulți, iar eu o să-ți mulțumesc – cândva.
Când mi-ai adus flori, m-am topit. M-am bâlbâit, mi s-au uscat buzele, mi s-a urcat inima în gât. Nu am talent la desen, dar te-am pictat cu mov, așa cum ai meritat. Te-ai lipit și tu de mine. Mi-ai dat un Like pe Facebook, ai citit cum te-am scris, ai râs. Ți-ai țintuit mâna de coapsa mea. Te-am rugat simpatic să o revendici, că nu-i frumos să lași urme în viețile altora. To be fair, și eu te-am lăsat flămând de mine. Până la urmă, te-am făcut să-ți placă foamea asta. Începe să-ți pară rău? Să-ți par rea? Man up and suck it!
„Socializează, că îi cool cu oameni.” Tereneg ești tu!
Oniric
M-am educat să visez ziua, pentru că, noaptea, nu prea am timp. Chiar și așa, constat că, în ultima vreme, visez complet, dar pe fugă. O adevărată mântuire. În plus, visez pe categorii. Fiecare categorie constă în câte un paradox. Fiecare paradox este, de fapt, o trăire – cu extremele corespunzătoare.
Starea onirică ocupă spațiul care coincide cu mine. Visarea se întâmplă simultan cu gândurile și cu vorbele, dar le transcende. Fiecare visare de-ale mele crește din palmă sau de pe frunte. Circulă prin trup și hrănește imaterialul. Pornește din stomac și se revarsă în cameră.
Dacă visările mele s-ar putea printa 3D, ar ieși niște chestii cu colțuri rotunjite. Câteodată, visez vise pe care le-am mai visat. Am pretenția că îmi cunosc visările mai bine decât mă cunosc ele pe mine și, tocmai de asta, îmi asum toate repetițiile implicite. Astea îmi plac cel mai mult, de fapt, mai ales dacă sunt negre.
Visez că stau pe acoperișul casei, în Boston; fotografiez roua de pe niște ciuperci roșii; mă dezbracă de pe hol; ard cartofii din tigaie; desenez strâmb; îi dilat pupilele; sun la taxi, dimineața; mă obligă să ascult doar rock; se apropie un camion portocaliu; mă duce la teatru; mi se rupe o unghie; ne cunoaște toată lumea; mă împușcă; ai mei sunt foci; dorm în fața blocului de la Piatra; mănâncă un cotor de măr găsit pe jos; trage fetele de moțul de la căciulă; mi-s reci mâinile; îmi dă foc; sună cinci alarme, în același timp; ascunde telefonul; soacră-mea mă ceartă; trag de păr personaje de film; vorbim vorbe interminabile; o blondă îmi boțește numărul din față; spăl vase și rufe; cineva țipă în biserică; am picioare mai lungi, dintr-o dată; un echipaj de poliție face o anchetă sub Pietricica; înjur original; visez.
Sau îmi amintesc.