Aiurea

Azi, îmi vine să iau taurul de gât și să sar cu el în prăpastie. În loc să fac asta, mă mâzgălesc, așa cum mă pricep, pe ritmurile de jazz ale altora. Mă unduiesc eu mie, într-o visare cu multe semnificații. Și, încet-încet, devin.

Mai plătesc o factură, mai tastez o trăire, mai uit de mine. Încep să tremur, mă iau la palme, zâmbesc tâmp. Adorm cu binele lângă mine. Ce-i cu gustul ăsta dulce?

Am început să îmi aplic convingerile, cu o moderație ridicolă, care miroase a intuiție și care, oricum, mă sperie. Acum e momentul să scriu regulamentul de concurs. Ridic o sprânceană, în semn de mirare. Revine concentrarea – tot cu moderație. Atât de mult mi s-a schimbat discursul și atât de mult îmi place rezultatul, încât admit, din ce în ce mai greu, că am putut fi altcineva.

Când am decis să renunț la negativ, aproape că am leșinat. Doar că mie nu îmi place să leșin. Sau, cel puțin, așa bănuiesc. Dar, parcă, îi ceva dubaș și cu pozitivismul ăsta (pe lângă faptul că e unul dintre cuvintele alea de se termină în „-ism” și care îmi displac, din oficiu). Atitudine corectă – da. Stări maniaco-depresive – da. Dorință maximă – da. Abilitate dovedită – da. Interes altruist – da. Simțire nesimțită – o, da! Mânca-le-ar norocul pe toate!

Bine. Mai departe. Rațiune. Hopa! Houston, we have a problem! În primul rând, lipsa. În al doilea rând, proporțiile și gravitatea lipsei. Până de curând, credeam că și rațiunea asta e goală, în lipsă. De fapt, e doar anemică, panicardă și ușor schizoidă. Toate șansele să o fi confundat din considerente complet irelevante, cum ar fi faptul că nu am mai scris după apus.

Cuvintele astea ce se înghesuie într-un loc atât de mic mai-mai că mă fac să am încredere. O să încep să fac postere cu mesaje motivaționale, de atâta letargie câtă mi-am asumat, în trecut. Decid, pe moment, că e OK. Am diacriticele la mine și părul vâlvoi. Mă încrunt a îndârjire când mă uit în oglindă și îmi promit că o sparg de tot… data viitoare.

Mă zvârcolesc. Îmi suflă în ceafă. Văd ceasul anapoda, ca și cum m-aș întoarce de unde am pornit. Încă nu am titlu pentru roman. Pe Neptun o las să mai doarmă. Carnea e la locul ei, în locul lui. Mă mângâie probabilul. E fix.

Îs cam aiurea. Nu o să public niciodată, pe blog, un articol de genul ăsta. Nu mă lasă mama.

Printre altele

Chestia asta crește ca un balon dezumflat. I se încrețesc colțurile și mai-mai că zâmbește știrb. Se chircește și mai tare când o atingi. Apoi, explodează și te înfioară. E moale și miroase demențial. Te angajează și te ignoră, simultan. Îi vrei binele, o ții la piept, o dezmierzi. Cântărește cât toate personalitățile tale. O vrei și în viețile următoare. Începe să te viseze. Te uită în casă. Este ispita ta preferată. Te lasă din nou. Îi ieși în cale și te strivește ca un tanc. O sfidezi și îți adoarme în brațe. Vine să stea, dar pleacă. Își împletește nodurile în părul tău. O agăți pe perete. Expusă, pare să te vrea și mai mult. Moare. Plânge când o gâdili. Vorbește cu tine în gând. Își peticește armura cu flori. Tace. E prea metafizică, din când în când. Aprinde focul în munte. Îi este cunoscută joaca asta. Explodează, din nou. Se oglindește în toți demonii tăi. Provoacă înțelept. Mai deschide o cutie. Te scoate din adormire. Minte inspirat, dansând de nebună. Pare adevărată. Dispare odată cu tine. Te adună într-un singur loc. Te cotonogește, uitându-se, cu drag, fix în ochii tăi. Îți gătește bio. E veselă. Se pregătește de somn. Găsește ceva în tine. Moare, din nou. Îți păcălește simțirea. E perfidă și iubitoare. Se aruncă în fața trenului. Mai creează o circumvoluțiune. Devine organică. Are formă lunguiață. Amorțește crezul. Nu prea e pe fază. Dă cu tine de toți pereții. Te iubește doar pe la încheieturi. Înflorește toate freziile. Moare încă un pic. Poruncește revoluții. Se întinde pe tot idealul. Stă în colț și meditează înșelător. Așteaptă în penumbră. Te părăsește. E fleșcăită și insipidă. Stârnește nevoi. Face „poc!”. Te miră, idolatrizându-te. Îți trimite bezele și te așteaptă la gară. Te distruge cu consecvență. Capătă orice dorește. Îți fierbe trăirea, încăpățănându-se. Uită să te ajute. Explodează. Ți se cuvine, mai mult decât niciodată. Are răbdare să creadă în tine. Izbește firea de palpabil. Învinuiește câteva litere. Absoarbe tot cheful, și-l însușește. Se prostește când o presari peste iremediabil. Îți cântă, mereu, tăcerea. O verifici și te editează. Aproape că înțelege. Rămâne în urma ta. Ia conturul unei insomnii blege. Culege laudele ca pe spini. E bună. E cea mai rea. Lasă o dâră de plastic ars. Te greșește. Râde voit. Te îndrăgostește. Devine maleabilă. O lași să treacă. Se seacă. Te seacă și pe tine. Termină ea tremuratul. E super-ciudată și anostă. Îți vorbește din cărțile tale preferate. Are farmec. Evoluează instant. Se ține scai. Moare. Se trezește și îți explodează în față. Te ia pe sus. E foarte nasoală. Vine spre tine. Parcă s-ar duce. Îți face masaj. Se cuibărește pe retină. Te ridică peste restul. Te ține de mână. E caldă. Se sugrumă cu fularul verde. Inițiază nepăsarea simulată. Te strânge și pe tine de gât. Îți vrea binele. Explodează.

Te-ai gândit la mine în ultimele două minute? Te gândești acum?

Din caietul cu cuvinte frumoase

Mi s-a întâmplat foarte rar – spre deloc, până acum, să nu folosesc, implicit, negativul în exprimare. Că-i de bine sau de mai puțin bine, rămâne de simțit. Cert este că și treaba asta își are stimulii ei. Ceva care a ținut de mine și continuă să mă alimenteze. Ceva ce am primit de la voi și mi-am însușit. Ceva aleatoriu pe lângă care am trecut și prin care am ajuns să mă calculez mai riguros.

Scrisul a rămas terapia mea. Mi-l asum și conștientizez fiecare posesiv pe care îl tastez. Pentru că mi se cuvin cuvintele despre mine. În primul rând, ale mele. Într-o măsură mai mică, și ale voastre. Mi-e dor de voi de o viață și, de aceea, nu vă cer să mi le spuneți. Până de curând, mi-ar fi fost rușine să vă vreau. Acum, îmi este ușor „cumva” că vă vreau. Dar, atunci când GG 3.0 dă eroare, îmi amintesc că, de fapt, vă merit și pe voi, așa cum și eu mă cuvin vouă. Și e cool reciprocitatea asta de vorbe și trăiri. Let’s not fuck it up, m-kay?

Parcă mai înainte a fost fix. M-ați iubit? Mi-ați oferit validarea asta pe care, încă, o cerșesc, cu o ritmicitate obositoare, dar de care – ciudat! – chiar nu mai am nevoie? Bine! O să continuu să vă întreb, până inventez o altă vorbă care să mă definească, în raport cu voi. Ieșiți din friendzone și din alte stări închipuite și haideți să ne imaginăm noi pe noi, împreună. Timpul ăsta de ne ticăie la încheietură tot o să treacă. Dar, cât de fain ar fi să îl facem fărâmițe și să-l divizăm până îl amețim și sare peste o liniuță!

Apropo, așa-i că-s simpatice diminutivele? Ce drăguțe sunt ele, cu cele câteva litere în plus și rezonanță de fetiță cu fundițe și rochiță în carouri. Dar superlativele? O, da, superlativele! Cele mai cuvinte barosane. Grandioase. Păi, nu? Why don’t we make like words and spell ourselves out?

Vă ascult.