Când ești fericit, dansezi pe ritmurile muzicii. Când ești trist, înțelegi semnificația versurilor. Ce mare bullshit! Simți muzica oricând. Mereu, adică. Doar că decizi să-ți asumi asta – sau nu, în funcție de starea ta.
Când auzi o melodie, îți însușești treburi. Repetiția aia din refren nu-i degeaba acolo. Și nu doar pentru că așa zice psihologia, ci și pentru că tu vrei asta. Permiți altora să îți dicteze acțiuni și să-ți imprime stări. Zici că filtrezi și selectezi, că deții controlul asupra vrerilor tale, că aplici doar ce îți convine, că nu te deprimă un cântec și nici nu îți augmentează euforia. Pff! Chiar și melodiile alea cretine – ăăă, pardon, hit-urile – chiar și alea îți rămân în cap. Și „meșteresc” ele ceva, while they’re at it.
– You hear that, Mr. Anderson? It’s the sound of inevitability!
Avea dreptate Agent Smith. Influența muzicii sau, mai degrabă, a sunetului și a muzicalității asupra noastră este inevitabilă. Și de ce ar fi altfel? Nu neapărat cuvintele și rimele, dar sunetul – o, sunetul! Gândește-te, numai, la tonul vocii cuiva care te iubește. Sau la intonația folosită în reproșuri. Sau la cum se aude o criză de râs autentic. Sau la un strigăt de ajutor. Toate – și multe altele, asemănătoare – sunt muzică. Așa că nu încerca să vinzi octave baritonului, că nu ține.
Hai, taci acolo și dă play!