M-am educat să visez ziua, pentru că, noaptea, nu prea am timp. Chiar și așa, constat că, în ultima vreme, visez complet, dar pe fugă. O adevărată mântuire. În plus, visez pe categorii. Fiecare categorie constă în câte un paradox. Fiecare paradox este, de fapt, o trăire – cu extremele corespunzătoare.
Starea onirică ocupă spațiul care coincide cu mine. Visarea se întâmplă simultan cu gândurile și cu vorbele, dar le transcende. Fiecare visare de-ale mele crește din palmă sau de pe frunte. Circulă prin trup și hrănește imaterialul. Pornește din stomac și se revarsă în cameră.
Dacă visările mele s-ar putea printa 3D, ar ieși niște chestii cu colțuri rotunjite. Câteodată, visez vise pe care le-am mai visat. Am pretenția că îmi cunosc visările mai bine decât mă cunosc ele pe mine și, tocmai de asta, îmi asum toate repetițiile implicite. Astea îmi plac cel mai mult, de fapt, mai ales dacă sunt negre.
Visez că stau pe acoperișul casei, în Boston; fotografiez roua de pe niște ciuperci roșii; mă dezbracă de pe hol; ard cartofii din tigaie; desenez strâmb; îi dilat pupilele; sun la taxi, dimineața; mă obligă să ascult doar rock; se apropie un camion portocaliu; mă duce la teatru; mi se rupe o unghie; ne cunoaște toată lumea; mă împușcă; ai mei sunt foci; dorm în fața blocului de la Piatra; mănâncă un cotor de măr găsit pe jos; trage fetele de moțul de la căciulă; mi-s reci mâinile; îmi dă foc; sună cinci alarme, în același timp; ascunde telefonul; soacră-mea mă ceartă; trag de păr personaje de film; vorbim vorbe interminabile; o blondă îmi boțește numărul din față; spăl vase și rufe; cineva țipă în biserică; am picioare mai lungi, dintr-o dată; un echipaj de poliție face o anchetă sub Pietricica; înjur original; visez.
Sau îmi amintesc.