Cu Dukan și cu Răzvan

La începutul lunii martie, am alergat, pentru prima dată – ever! – pe bandă. La sală, ăfcors. Chestia asta ar putea fi relevantă pentru voi, cu mențiunea că nu poate fi, de fapt, relevantă, decât pentru mine. Asta nu mă împiedică, totuși, să scriu câteva treburi despre cum am slăbit. Este vorba de niște trăiri (doar mă cunoașteți, astea-s cele mai importante pentru mine) și unele concluzii la care am ajuns, până în momentul ăsta (început de aprilie 2016). Poate unii vor fi sceptici și vor spune că mă pripesc să povestesc ceva ce nu s-a încheiat, încă. Pe de altă parte, eu consider că e corect să-mi fac un bilanț* pentru fix jumătatea de an pe care am împlinit-o în postură de „om la dietă”.

* Oameni care vă știți cu contabilitatea, rogu-vă, abțineți-vă de la corecturi ne-necesare.

ATENȚIE! Urmează un articol lung, incoerent, irelevant pentru mulți dintre voi și scris pe bucăți, în mai multe zile. Pentru că toată treaba asta nu s-a întâmplat, până acuma, ordonat sau după plan. Mai degrabă, a pornit de la o dorință – hai să-i zicem obiectiv, să sune mai pretențios – și continuă pe bază de voință. Iar voința a venit cu motivarea. Iar motivarea a rezultat din rezultate (heheh).

Bun.

Am început cu regimul alimentar în data de 5 octombrie 2015. Într-o zi de luni. După un pic de research, am decis că *vreau* să țin Dukan. Nu știam cum îmi va fi, nici dacă o să pot, pe bune, să renunț la ciocolată. Asta era cea mai grea întrebare, de fapt: Cum să trăiesc fără ciocolată? Știam prea puține despre costurile implicate, riscurile potențiale, deficiențele sociale pe care urma să mi le creez, dar am zis să încerc. N-am prea ținut diete la viața mea. Prin liceu, am încercat ceva, timp de 10 zile. 10 zile oribile, în care am mâncat cod fiert și grătar de nu știu ce animal și roșii crude și altele, la fel de puțin apetisante. M-am chinuit groaznic. Am slăbit, dar am pus la loc. Cu mintea de acum, aș zice că mi-a lipsit motivația atunci, dar, apoi, tot eu îmi dau seama că – pe bune – chiar nu are rost să-mi amintesc.

Prima zi de Dukan: nu atât de horror cum mă așteptam. Am mâncat o conservă de ton în apă și o jumătate de cutie de brânză cu 0,2 grăsime. Mmmm, curcubeu pe cerul gurii…. doar că… nu prea. Dar – din nou – nici chiar așa de rău. Doar de astea două chestii îmi aduc aminte, sigur o mai fost și altceva. Când am ajuns acasă de la job, mi-am amestecat tărâțele de ovăz cu iaurt. Mvaaai! Chin, nu alta! Probabil știți deja – eu cu iaurtul nu am avut absolut nici o treabă timp de 30 de ani. Atâta doar, că știam eu că el există, spre cumpărare, în magazine. După câteva săptămâni (poate nici nu prea multe), iartul ăsta degresat (păi, cum altfel?) a început să aibă gust din ce în ce mai bun. La un moment dat, acuma vreo 2-3 luni, puteam să jur că începe să aibă gust de ciocolată. (Dar, stați pe pace, nu am jurat, că nu-s chiar așa nebună. Încă.)

Atacul a trecut cum a trecut. Eliminasem vreo 6 kile de apă din organism. Cât, mă?! Da, 6 kile în 6 zile. Research pentru etapa a doua – done. Am introdus legumele, am alternat câte 5 zile, nu am trișat nimic. Până pe la mijlocul lui februarie, anul ăsta, când am băut oleacă de alcool. Bai mare, se pare, pentru că de pe atunci cam stagnez. Bine că nu am pus la loc, zic. În fine, am depășit și momentul ăla și, cel mai important, nu m-am demoralizat. Nici măcar acum, după atâta amar de stagnare (fazele de platou sunt frecvente, de la un anumit punct, în procesul de slăbire – dar, parcă, nici chiar așa…). Să vă explic și de ce. Sau, mai bine, datorită cui (altcuiva decât mie, ăfcors).

La sală merg din 2 decembrie 2015. Inițial, am sunat. O sală deschisă recent, pe Mehedinți, în Mănăștur. Primii pași pe care i-am făcut într-o sală de sport, după liceu, m-au condus în mijlocul unei discuții care s-a întâmplat, într-o seară de la sfârșitul lunii noiembrie, în linii mari, în următorul hal:

– G: Serus!
– E: Bună seara!
– G: Vrem și noi** să ne facem abonament. Mai e valabilă treaba cu Personal Training 2-on-1?
– E: …*** Mai este.
– G: Și… cum facem?
– E: Păi, stați să chem un antrenor.
(intră în scenă Răzvan, pe care, acum, îl iubim și căruia îi mulțumim din suflețelele noastre de supraponderale, în curs de normalizare)
– R: Salut!
– A+G: Salut!
– R: Răzvan. Îmi pare bine!
– G: Georgiana.
– A: Andra.
– G: Cred că e evident de ce vrem să venim la sală.
– R: hahah… Da!…
– G: Bine. Deci? Cum facem?
– R: Păi, pe 1 Decembrie nu e deschis. Veniți pe 2?
– G+A: Venim. Seara.
– R: Bine. Vă aștept!
– G: Bine. Da’ cum ai zis că te cheamă?****
– R: Răzvan.
–  G: Așa. Mersi. Ni videm.

** Eu + Andra
*** Din nou: sala era deschisă recent. Evident (!) că mai era „valabil” un tip de abonament tocmai lansat. Trecem peste momentul de blondă numărul 1 din seara respectivă.
**** Momentul de blondă numărul 2. Și cel mai grav din seara aia.

Bun. Trecusem peste partea cea mai dificilă – făcusem primii pași în sală, chit că doar să „ne interesăm”. A fost, de fapt, cel mai moment memorabil, care avea să se dovedească a fi și una dintre cele mai bune decizii din viața mea: de a începe.

Prima ședință la sală. Toată rușinea să vină la mine! Toată paranoia să-mi stea în cârcă! Toți ochii să se uite la grăsimile mele! Oare fac bine ceva – orice! – din ce zice Răzvan? Haoleu, îs leorcă! Ce să fac, mă?! Tu nu mă vezi cât îs de multă? Oare, nu se rupe banda asta cu tot cu mine? Moamă, merg cu 3,5 pe bandă! Pfoioioioioiiiiii! Au! O să am febră musculară, așa-i? Fuck! Nu mai pot! Ba mai pot! Ne mai ține mult? Ioooi, îs leoarcă! Oare, se vede că am transpirat? Ei, fâs! Și ce, dacă se vede? Nu de aia am venit? Da, dar, să mai vin, dacă îi așa de greu? Trebuie să-mi mai cumpăr niște echipament. Ce rezistență?! Eu nu pot urca 3 scări fără să gâfâi. Fucking hell!

Maxim de greu. Ei, na! Evident, prima ședință a fost doar să ni se facă evaluarea inițială. Adică, absolut deloc greu. Dar, pentru cineva care nu a știut decât sedentarism și ciocolată o viață întreagă – cu siguranță, epuizant. Însă, un fel de epuizare care începea, deja, să fie plăcută, din prisma că se putea dovedi utilă. Pentru că – nu exagerez – din prima zi la sală, am simțit ceva de bine. Nu am cuvânt pentru starea bună care a început (cam pe) atunci, dar o să încerc să o explic, în continuare, pentru că e mega-important să-mi rămână scrisă.

Îmi tot vine să scriu „antreprenor”, deși Răzvan mi-a demonstrat – mai mult decât spirit întreprinzător – implicare și dedicare. Da, știu sensurile ambelor cuvinte. Fix asta am vrut să spun, deși poate suna, ușor, a clișeu. Nu doar că se ține de capul nostru de mai bine de 4 luni, dar are un talent special de a ne da exerciții fix cum trebe. Altfel, mai bine de atât, nu pot formula. Pot, în schimb, să vă asigur că am scăzut din talie, de pe coapse, de pe tricipicitilitalicii vieții (nu așa se cheamă și încă nu știu unde-s mușchii ăstia pe corp, dar înțelegeți voi), încep să mi se definească nește multe grupe de mușchi prin locuri unde nici nu știam că e nevoie să avem mușchi (again, glumesc), mi-a crescut rezistența la efort fizic, s-a întâmplat ceva de bine și cu indicele fitness, a super scăzut țesutul adipos și IMC-ul. Precum și alte chestii bune – pentru mine și pentru lumea în și cu care trăiesc eu. Dar, mai ales, pentru mine.

Regimul alimentar ca regimul alimentar. O fi bun, o fi rău – om trăi și om vedea. Cert este că, pentru mine, a funcționat, dar nu a fost de ajuns. Sunt convinsă că, fără mișcare, nu aș fi slăbit atât de bine și frumos, elegant, cât de cât (heheh). Serios, acum: mișcarea asta (a propriului meu corp!) îmi dă numai stări de bine, ușor euforice. Da, știu explicația „științifică”. Dar, din nou, mă cunoașteți destul de bine – pentru mine, starea îi totul. Nu-i nimic mai presus de trăire. Și, Doamne!, bine mă simt și fain trăiesc de când merg la sală!

Nu vreau să fac apologia sportului sau să mă transform în avocatul dietelor de orice fel. Decizia mea de a ține o anumită dietă a ținut fix de mine, de contextul pe care mi l-am creat singură, de firea mea (până recent) prea moale și delăsătoare. Cu atât mai puțin, doresc să mă transform într-un „martor al lui Dukan”. Omul care a inventat dieta și-a pierdut dreptul de a practica medicina din cauză de dieta asta. Eu știam la ce mă înham. Mai știu și că mai am câțiva ani buni să pot spune că am terminat cu stilul ăsta de alimentație. Cunosc și îmi asum și riscurile care știu că pot apărea ulterior și care îmi pot afecta sănătatea, pe termen lung. Pe termen scurt și mediu, totuși, aleg să mă bucur de mine, în varianta 3.0 (în drum spre 3.1). Nu mai duc baxurile de apă în spate (Dani, fuarti faină analogia asta!). Mă mișc, deci, cu mult mai multă lejeritate, nu mai gâfâi ca un porc dacă urc trei trepte, mă dau cu ruj, port rochii și alte treburi bune. Nu neapărat să recuperez ce am pierdut în tinerețe, da’ ceva să fie un fel de altfel fain.

Da, îmi cam plac, acum. Da, îmi cam place și zen-ul din ultima vreme. Da, mă bucur de mine și de el îndeajuns de mult, încât să-mi pese mai puțin dacă am plătit întreținerea sau lumina pe luna trecută. Nu, nu îmi pare rău că am sărit niște etape din viața mea de până acum, doar din cauză că am fost foarte grasă. Da, îmi cade părul mai mult decât vara trecută. Da, am vergeturi, de nu știu cu ce ulei de cocos și alte alea să mă mai dau, ca să le mai atenuez un pic. Da, dar, de jumătate de an, dorm și mă odihnesc – nu doar dorm. Am scăpat de insomniile grosolane pe care le-am avut, timp de câțiva ani. De jumătate de an, am energie. De jumătate de an, probez haine de mărimi din ce în ce mai mici. De jumătate de an, începe să-mi placă, din ce în ce mai mult, ce văd în oglindă. Da, îmi place maxim că, acum, parcă îmi mai vine să postez câte o poză cu mine pe Facebook. Da, îmi plac și reacțiile oamenilor la „noul meu look”. Dar, cu tot dragul, oameni frumoși ce mă motivați, nu pentru voi fac ce fac. Nu pentru voi am început. Nu pentru voi o să fac tot îmi stă în putere să mă mențin mai puțin grasă. După 30 de ani, în care v-am iubit doar pe voi și în care am trăit doar prin și pentru voi, am decis că e cazul să mai am grijă și de mine oleacă. Nu vă temeți, că nu vă las! Doar că, acum, cel puțin pentru o perioadă, eu sunt prima în topul priorităților mele.

Am fost obeză o viață întreagă. Încă sunt grasă, dar, acum, sunt (doar) supraponderală. Pentru mine, e super-mega-hiper-extra importantă diferența asta. O să rămân o grasă cât trăiesc, chiar dacă mai slăbesc. Tot zen-ul ăsta din ultima jumătate de an nu-mi dă dreptul să uit că mi-am bătut joc de mine o perioadă prea mare de timp – o viață întreagă, cum s-ar zice.

Dacă tot ați ajuns până aici, vă mai spun una scurtă, despre pofte. În 6 luni, mi s-a întâmplat una bucată poftă de ciocolată (câteva zile), una bucată poftă de cozonac (foarte ciudată asta, pentru că, „înainte”, mâncam cozonac o singură dată pe an – de Paști, făcut exclusiv de mami) și una bucată poftă de alcool (pe asta încă o port în suflet și-n simțire, pentru că nu, nu mi-am astâmpărat-o cu două guri de vin, în februarie).

Mai nou, am început să dansez de nebună prin casă. Partea interesantă este că eu nu știu să dansez. Dar, alta e ideea aici: mă mișc. Mai mult, de-abia aștept să o fac. Indiferent de vreme sau alte cele. Sala e închisă duminica, dar mișcarea e obligatorie în Dukan. Pe lângă traseul obișnuit (Ciobanului-Lukoil de lângă Kaufland-Plopilor-Taberei-Ciobanului), constat cu bucurie că merge și câte o sesiune de dans prin casă.

Selectiv și lacunar, cam așa. E bine.

Ceea ce îmi doresc și mie, în continuare.