Prolog

Nu trebuie cuvinte complicate să o descrii. Nici trăiri complexe, să o simți. Nici măcar nu-i nevoie să o definești, deși nu strică. Îi fuarti bini să știi ce vrei de la viață. Doar tu îți poți prioritiza fericirile, pentru că doar tu le poți interioriza. Pe toate – câte sunt ale tale, ăfcors. Don’t push it, though! Oricum, nu poți trăi mai multe – că, deh, ai facturi de plătit, gunoi de dus la tomberon, haine de spălat și mâncare de mâncat.

Dar să faci să-ți fie bine. Sau măcar să iei binele și să ți-l faci regulă. Pentru că, da, de situații, contexte, persoane, stimuli din exterior nu avem cum scăpa și nici cum le/ îi controla. Dar deținem control asupra reacțiilor noastre la treburile astea. Avem doar impresia că prea puține depind de noi. Așa o fi, dar de noi depinde cum ne însușim experiențele, oamenii și factorii care ne ating – și asta e esențial. Viața îi făcută din bune, rele și nicicum. Ce rost are să văd doar negrul, când pot alege (!) să îl văd, dar să nu îl accentuez mai mult decât e cazul? Nu militez pentru optimism, stați pe pace. Dar chiar cred că atragi ce gândești. Pozitivism? Cam așa. Sigur că sunt multe aspecte practice și logice care nu au ce căuta într-o viziune flower-power de genul celei căreia îi fac io apologia acum. Și ele fac parte din viață. Dar eu – ființa umană, înzestrată cu rațiune și profund egoistă în căutarea propriei mele fericiri -, deși aleg să le conștientizez și le accept ca fiind implicite, am avantajul de a-mi crea o părere sau de a avea o reacție la ele: fie le las să mă supere, să mă deznădăjduiască, să mă macine, să mă strice sau să mă afecteze negativ, în orice alt mod, fie mi le însușesc și le primesc în existență, dar nu le dau chiar atât de mult spațiu de desfășurare. Pur și simplu, pentru că nu îl merită. Nu au altă calitate, decât de a-mi completa trăirea și de a mă învăța, prin comparație, negativul.

În plus, mie îmi place rozul – mai nou. De fapt, mi-a plăcut dintotdeauna, doar că nu am vrut să cred. Acum, mi se pare firesc să număr norii într-o zi cu soare sau să mă bucur că mi-a înflorit trandafirul mic sau să mă împrietenesc cu (încă) un cățel pe stradă sau să merg în road trips sau să citesc filosofie sau să mă îndrăgostesc de oameni buni și frumoși sau să dorm mai mult de 7 ore pe noapte sau să get high de la o conversație interesantă. Da, investesc timp. E timpul meu și aleg să îl dau altcuiva. Nu mă mai certa că nu-i cel mai bun termen pentru a defini prietenia sau dragostea. Într-adevăr, descrie doar parțial ce am eu de oferit, dar aș zice să te bucuri de mine și de timpul pe care ți-l dedic, în loc să-mi analizezi discursul. You know: Treat me right, I treat you better! Și știi că nu cer mult pentru a mă da toată. Eu îs nimeni în lumea asta mare, dar, dacă tu ești în viața mea, te iubesc. Pe bune, din suflețel, cum știu eu mai frumos. Așa că, îți dau din timpul meu și din mine. Și, cum nu știu să fiu rea, îți garantez că vei primi doar chestii bune. *wink*

Era o vorbă „înțeleaptă”: Eu nu sunt ceea ce mi se întâmplă, ci ceea ce vreau să devin. Eu, una, am ajuns să fiu de-acord cel puțin cu prima parte a vorbei ăsteia. Pe a doua aș reformula-o, încât să mă cuprindă și mai mult pe mine. Trăim să devenim. Trecem prin tot felul de procese, ca să ne împlinim. Pe cont propriu, e mai greu – spre irealizabil. Avem nevoie unii de alții. Dar plecăm la drumul interacțiunii cu bagajul propriu, pe care ni-l facem – în foarte mare parte – singuri. Că mai cerem sfaturi de ordin vestimentar, mai consultăm prognoza meteo, mai uităm periuța de dinți sau mai luăm ceva în plus – bagajul ni-l facem singuri. Noi alegem ce punem în geantă, până la urmă, pe bază de nevoie, utilitate, context, intuiție și altele. Ce mă împiedică, atunci, să împachetez ce și cum vreau? Păi, în afară de mine, nu prea are cine sau ce mă împiedica. Think about it.

Și hai să vă mai zic una: Dacă nu reacționez vizibil, asta nu înseamnă că nu mor – în continuare – câte un pic, în timpul unei experiențe nasoale. Dar, acum, sunt îndeajuns de matură și – îmi place să cred – sinceră cu mine însămi, încât să știu ce contează pentru mine, cu adevărat. În continuare, îmi vine să plâng, câteodată. Dar, de data asta, nu mai e din cauză de nervi sau așteptări nerealiste aplicate altora, ci… de bine. Îs aici, acum, în propria-mi viață. Nu e o repetiție! Secunda trecută e just that: o secundă trecută. Nu o putem repeta, nu o putem aduce înapoi, nu o putem re-simți; putem, în schimb, să ne-o asumăm și, în cel mai bun caz, să alegem să ne bucurăm de ea.

Fericirea, și anume.

Bubbles

Îmi merit fericirea. Mi-o asum. Trebuie (!) să cresc în pielea asta nouă. Mai am o adolescență de îndurat. Mai am de trăit o îndrăgosteală. Îmi sunt datoare cu dragoste. A mea – pentru mine.

Intru. O nouă vibrație. Pare a fi de fum, dar e mai rezistentă decât orice pânză groasă de păianjen. Muzicile mele sunt domoale. Picioarele mă țin mai bine. Dansez de nebună prin cameră. Doar că, acum, mai mult plutesc. Mă întorc la jazz ca și cum m-aș întoarce la mine. Sau la o iubire nouă.

Acum, nu se întâmplă din întâmplare. Pur și simplu, mi-au venit timpurile. Toate pe câte nu le-am trăit, până acum. Să simt, în continuare. Să primesc și eu binele. Și bunul după care tânjesc dintotdeauna.

Lumina, întunericul, umbrele; roșul închis, albastrul, albul; visele, coșmarurile, insomniile; cuvintele, tăcerea, atingerile.

Să nu cumva să uit să-mi trec fericirea în trello.