O lecție ce am învățat-o, recent, și pe care am început să o pun în practică, deja, se poate rezuma cam în următorul hal:
Ce faci, Georgi?
Iaca… merg cum merge.
Ce faci?!
Merg cum merge.
Păi?
Atât.
Recunosc, easier said than done. But hear me out – știți că nu zic treburi degeaba. Îi ceva filosofie de viață și în spatele vorbelor ăstora – așa, tautologice – cum sunt ele.
Dacă e să încep cu concluzia (*wink*): Nu „propovăduiesc” un anume tip de comportament – temporar, de cele mai multe ori – gen dezmăț sau inconștiență sau lipsă de respect sau ură față de sine. Ceea ce încerc să sugerez că se poate face, atunci când universul și viața și toate entitățile alea mai mari decât tine încearcă să te învețe ceva, este să le asculți și să-ți însușești lecția. Cu discernământ, desigur. Cu teama constructivă a schimbării. Cu încredere în tine. Cu pozitivism. Zâmbind. Fără anxietate. Fără prea multe gânduri (overthinking sucks!).
Raționamentul e cam așa: alternativă la viață nu ai. Așa că, singura acțiune ce o poți face este să mergi mai departe. Bine, bine, dar cum să și mergi mai departe când X, Y, Z situații/ oameni/ faze etc.? Ei, aici e nevoie ca fiecare să vadă ce funcshăn. Atenție! Am scris că e necesar – nu facultativ, nu opțional, nu preferențial. Necesar și – aș adăuga – esențial. Și cine să-și dea seama, mai bine decât tine, cum poți reacționa la ce nu poți controla? Stimulii externi (sub formă de experiențe, oameni, contexte, idei, forțe etc.) nu ne ascultă. Nu le pasă că suntem bine sau mai puțin bine. Nu ne întreabă dacă îi/ le vrem sau primim în existență. Vin și ne atacă, because that’s what they do. Iar noi reacționăm. Cum – depinde „decât” de noi.
Eu am ales un soi de „laissez-faire” cu aplicabilitate în realitatea mea imediată. Asta nu înseamnă că îs ne-prezentă în propria-mi viață și că mă las la voia întâmplării. Mai degrabă, e cam așa: cu resursele de fantezie și de pragmatism de care sunt capabilă, decid – conștient și voit – să nu mai gândesc atât de mult. Sigur, analizez și trag concluzii, în continuare. Doar că, în loc să îmi stric bucuriile în mod deliberat, aleg să mă bucur de ele, mai întâi. Și, doar apoi, să le despic în jdemii de firicele și să le transform în închipuiri și scenarii ne-realiste. Cuz – ăfcors – I’m still doing that, că doar nu m-oi dezice atât de ușor. Constat, în schimb, că accept cu mai multă seninătate palmele și șuturile în fund… ăăă… pardon, lecțiile, dacă nu mai am așteptări și, efectiv, îmi golesc mintea de orice fel de gând. Trebuie să trăiesc fiecare moment, altfel – ce rost mai are? Ce rost aș mai avea? Îs nimeni pe lume pentru lume… might as well enjoy it while I’m here.
Să fiu conștientă că mi se întâmplă lucruri. Dar să nu știu, mereu, de ce.
Absurdul? Trăirea? Tăcerea? Fericirea? Bring them! M-oi prinde eu, mai încolo.