Astăzi, îmi primesc Hybris-ul. Dar, încă nu știu, complet, ce înseamnă să publici o carte. Sigur, eu am scris-o și editat-o, eu am contribuit la conceptul de pe copertă, eu l-am rugat pe tati să meargă la editură pentru ISBN și descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României, eu i-am trimis pe ai mei la tipografie să o ridice, eu merg astăzi pe Calea Turzii să o recepționez, eu i-o voi trimite, prin poștă, lui Vlad, eu voi scrie câteva cuvinte pe pagina de titlu și tot eu o voi dărui, ca de la mine, unor oameni cărora le va fi incomod să o primească.
Cu toate astea, îmi permit să spun că asta e cartea mea… doar parțial. Am scris-o pe bucăți. Este atât de fragmentată, încât, în anumite secvențe, aproape că nu mă regăsesc în ea. Cine mă întreabă despre ce am scris află, invariabil, că e o carte „despre mine”. Cam așa. Doar că nu. Nu chiar. Aș vrea să cred că m-am scris, și de data asta. Dar, de fapt, i-am scris pe cei câțiva de pe lângă mine. În diferite momente, când am fost eu destul de curioasă să mă văd, raportată la ei. Despre asta este vorba, de fapt. Despre oricine altcineva decât mine. E despre ei, despre el, despre ea și despre cum toate și toți provoacă reacții. Din păcate, nici de interacțiune nu e vorba, ci, mai degrabă, de stări și trăiri unilaterale, ușor maniaco-depresive, imaginate – cu sârg – de o minte creață.
Între timp, am primit cartea. E frumoasă. O carte reușită, cu un singur typo. Pe care și-l asumă cei din tipografie. Are trecut numele meu pe ea și un titlu pe care știu că va trebui să-l mai explic, de vreo câteva ori. O am în față, mă tot uit la ea și toată bucuria mea se rezumă la realizarea că pisica mea este pisică de scriitoare.
Abia aștept sa o citesc….