Așa devine subiectivul obiectiv. Atâta doar, că, dacă aș scoate adjectivele din mine, ar fi ca și cum m-aș dezice. Îmi place să cred că fiecare adjectiv pe care îl atribui este meritat, fie că e de bine, fie că e de rău. Sunt la fel de capabilă de a acorda adjective de ambele tipuri și, uneori – da, mai rar, pot acorda și acel tip special de adjective cu o ușoară nuanță de gri. Pe bază de logică silogistică, dacă 1. am ce și 2. pot, de ce nu aș face-o? Glumesc – evident, argumentele mele pentru a folosi, în continuare, adjective, sunt mult mai complexe.
Dar, mă întreb, totuși: cum e, oare, să înțelegi viața fără adjective? O fi trist? O fi realist? O fi obiectiv? Sau, poate, este minunat și mântuitor. Să poți lăsa să treacă zile, oameni, întâmplări, trăiri, muzici, gânduri și să extragi doar cifrele, fixul, strictul, realul. Să nu ai nimic abstract, să nu îți însușești ceva personal, să nu fie frumos sau bun, să echivalezi tot cu o exactitate. Să numeri, să raționalizezi, să consumi dirijat, să primești rest când achiți, să exiști exclusiv pentru a raționa, să ai siguranța că te expui unor riscuri, să calculezi cât sentiment investești, să îți fie trist sau fain sau nicicum doar după ce ai rezolvat o ecuație ori o integrală.
Bine. O fi într-un mare fel și fără adjective. Eu prefer să le păstrez, însă. La mine, trăirile trebuie să aibă sens. Înțelesul lor e și al meu. Fără un adjectiv care să le descrie, nu le pot înțelege și mă presează ditamai confuzia: cum știu că sunt reale? Cum să învăț ceva din ele, dacă nu există? Cum contribuie la devenire? Și, dacă nu se întâmplă ca să contribuie la devenirea mea… what the hell?! Luați-vi-le! Voi, ăștia de mai știți cum e să vă bucurați de bucurie, de verde, de lumină, de dragoste, de simțire, de buburuze, de mișcare, de somn, de vorbe, de dulciuri, de condus, de câini, de atins, de oglinzi, de azi, de cărți, de alcool, de oameni, de călătorii, de muzici, de calculator, de voi.