Fără adjective

Așa devine subiectivul obiectiv. Atâta doar, că, dacă aș scoate adjectivele din mine, ar fi ca și cum m-aș dezice. Îmi place să cred că fiecare adjectiv pe care îl atribui este meritat, fie că e de bine, fie că e de rău. Sunt la fel de capabilă de a acorda adjective de ambele tipuri și, uneori – da, mai rar, pot acorda și acel tip special de adjective cu o ușoară nuanță de gri. Pe bază de logică silogistică, dacă 1. am ce și 2. pot, de ce nu aș face-o? Glumesc – evident, argumentele mele pentru a folosi, în continuare, adjective, sunt mult mai complexe.

Dar, mă întreb, totuși: cum e, oare, să înțelegi viața fără adjective? O fi trist? O fi realist? O fi obiectiv? Sau, poate, este minunat și mântuitor. Să poți lăsa să treacă zile, oameni, întâmplări, trăiri, muzici, gânduri și să extragi doar cifrele, fixul, strictul, realul. Să nu ai nimic abstract, să nu îți însușești ceva personal, să nu fie frumos sau bun, să echivalezi tot cu o exactitate. Să numeri, să raționalizezi, să consumi dirijat, să primești rest când achiți, să exiști exclusiv pentru a raționa, să ai siguranța că te expui unor riscuri, să calculezi cât sentiment investești, să îți fie trist sau fain sau nicicum doar după ce ai rezolvat o ecuație ori o integrală.

Bine. O fi într-un mare fel și fără adjective. Eu prefer să le păstrez, însă. La mine, trăirile trebuie să aibă sens. Înțelesul lor e și al meu. Fără un adjectiv care să le descrie, nu le pot înțelege și mă presează ditamai confuzia: cum știu că sunt reale? Cum să învăț ceva din ele, dacă nu există? Cum contribuie la devenire? Și, dacă nu se întâmplă ca să contribuie la devenirea mea… what the hell?! Luați-vi-le! Voi, ăștia de mai știți cum e să vă bucurați de bucurie, de verde, de lumină, de dragoste, de simțire, de buburuze, de mișcare, de somn, de vorbe, de dulciuri, de condus, de câini, de atins, de oglinzi, de azi, de cărți, de alcool, de oameni, de călătorii, de muzici, de calculator, de voi.

Vai și amar

Deplâng generațiile de după a mea. Ignoranța, neverosimilitatea, letargia, obstinația, îngâmfarea, batjocura, lipsa de viziune, nefamiliaritatea cu respectul față de ceilalți și, bineînțeles, inerentele lacune de vocabular elementar și de gramatică de bază.

Citesc, în fiecare an, „perle” de la simulări și examene naționale. Îmi vine să plâng de furie. Nici eu nu am citit toată literatură pentru bac. Așa că, știu că e de ajuns să citești și un rezumat al unui roman, ca să poți răspunde oricărui tip de cerință de la subiectul al III-lea. Dacă știi ce se întâmplă în carte, oricât de incapabil ai fi, și tot reușești să îl povestești, să caracterizezi un personaj pe baza acțiunilor sau vorbelor sale, să demonstrezi că se încadrează în genul epic sau că e roman – chiar și numai fiindcă e atât de groasă cartea, că ți-a fost greață și să o deschizi, darămite să o mai și citești.

N-aș vrea să înțelegeți că fac apologia lecturii. Că îmi place mie să citesc este fix treaba mea. Nu îmi permit nici măcar să sugerez altora să mai citească, din când în când, darămite să încerc să le impun lectura. Dar, un minim de bun simț mă simt datoare să promovez. Faptul că „ăștia de după noi” scuipă și micționează pe limba pe care, de bine de rău, le e limbă maternă mi se pare halucinant și inacceptabil.

Îmi deplâng generația. Pentru că leneșii ăștia de după noi ne afectează viața. Ei urmează să ne ia locul în corporații, să iasă cu noi în crâșme, să ne vândă și așa mai departe. Mă tem ca „ei” să nu devină „noi” și să ne ducem împulă toți, ca nație. Nu-s nici patrioată, dar simt că-mi moare și ultima fărâmă de simț civic, în momentul în care îi văd și aud pe „ăștia mici”.

Oricum, e prea târziu să mai conteze. Vă pupă Georgi.