Azi, îmi vine să iau taurul de gât și să sar cu el în prăpastie. În loc să fac asta, mă mâzgălesc, așa cum mă pricep, pe ritmurile de jazz ale altora. Mă unduiesc eu mie, într-o visare cu multe semnificații. Și, încet-încet, devin.
Mai plătesc o factură, mai tastez o trăire, mai uit de mine. Încep să tremur, mă iau la palme, zâmbesc tâmp. Adorm cu binele lângă mine. Ce-i cu gustul ăsta dulce?
Am început să îmi aplic convingerile, cu o moderație ridicolă, care miroase a intuiție și care, oricum, mă sperie. Acum e momentul să scriu regulamentul de concurs. Ridic o sprânceană, în semn de mirare. Revine concentrarea – tot cu moderație. Atât de mult mi s-a schimbat discursul și atât de mult îmi place rezultatul, încât admit, din ce în ce mai greu, că am putut fi altcineva.
Când am decis să renunț la negativ, aproape că am leșinat. Doar că mie nu îmi place să leșin. Sau, cel puțin, așa bănuiesc. Dar, parcă, îi ceva dubaș și cu pozitivismul ăsta (pe lângă faptul că e unul dintre cuvintele alea de se termină în „-ism” și care îmi displac, din oficiu). Atitudine corectă – da. Stări maniaco-depresive – da. Dorință maximă – da. Abilitate dovedită – da. Interes altruist – da. Simțire nesimțită – o, da! Mânca-le-ar norocul pe toate!
Bine. Mai departe. Rațiune. Hopa! Houston, we have a problem! În primul rând, lipsa. În al doilea rând, proporțiile și gravitatea lipsei. Până de curând, credeam că și rațiunea asta e goală, în lipsă. De fapt, e doar anemică, panicardă și ușor schizoidă. Toate șansele să o fi confundat din considerente complet irelevante, cum ar fi faptul că nu am mai scris după apus.
Cuvintele astea ce se înghesuie într-un loc atât de mic mai-mai că mă fac să am încredere. O să încep să fac postere cu mesaje motivaționale, de atâta letargie câtă mi-am asumat, în trecut. Decid, pe moment, că e OK. Am diacriticele la mine și părul vâlvoi. Mă încrunt a îndârjire când mă uit în oglindă și îmi promit că o sparg de tot… data viitoare.
Mă zvârcolesc. Îmi suflă în ceafă. Văd ceasul anapoda, ca și cum m-aș întoarce de unde am pornit. Încă nu am titlu pentru roman. Pe Neptun o las să mai doarmă. Carnea e la locul ei, în locul lui. Mă mângâie probabilul. E fix.
Îs cam aiurea. Nu o să public niciodată, pe blog, un articol de genul ăsta. Nu mă lasă mama.