Mi s-a întâmplat foarte rar – spre deloc, până acum, să nu folosesc, implicit, negativul în exprimare. Că-i de bine sau de mai puțin bine, rămâne de simțit. Cert este că și treaba asta își are stimulii ei. Ceva care a ținut de mine și continuă să mă alimenteze. Ceva ce am primit de la voi și mi-am însușit. Ceva aleatoriu pe lângă care am trecut și prin care am ajuns să mă calculez mai riguros.
Scrisul a rămas terapia mea. Mi-l asum și conștientizez fiecare posesiv pe care îl tastez. Pentru că mi se cuvin cuvintele despre mine. În primul rând, ale mele. Într-o măsură mai mică, și ale voastre. Mi-e dor de voi de o viață și, de aceea, nu vă cer să mi le spuneți. Până de curând, mi-ar fi fost rușine să vă vreau. Acum, îmi este ușor „cumva” că vă vreau. Dar, atunci când GG 3.0 dă eroare, îmi amintesc că, de fapt, vă merit și pe voi, așa cum și eu mă cuvin vouă. Și e cool reciprocitatea asta de vorbe și trăiri. Let’s not fuck it up, m-kay?
Parcă mai înainte a fost fix. M-ați iubit? Mi-ați oferit validarea asta pe care, încă, o cerșesc, cu o ritmicitate obositoare, dar de care – ciudat! – chiar nu mai am nevoie? Bine! O să continuu să vă întreb, până inventez o altă vorbă care să mă definească, în raport cu voi. Ieșiți din friendzone și din alte stări închipuite și haideți să ne imaginăm noi pe noi, împreună. Timpul ăsta de ne ticăie la încheietură tot o să treacă. Dar, cât de fain ar fi să îl facem fărâmițe și să-l divizăm până îl amețim și sare peste o liniuță!
Apropo, așa-i că-s simpatice diminutivele? Ce drăguțe sunt ele, cu cele câteva litere în plus și rezonanță de fetiță cu fundițe și rochiță în carouri. Dar superlativele? O, da, superlativele! Cele mai cuvinte barosane. Grandioase. Păi, nu? Why don’t we make like words and spell ourselves out?
Vă ascult.